LUMINA de la capătul tunelului lui Frunză

Esenţele tari se păstrează în recipiente mici - este dictonul după care pare să se călăuzească regizorul Victor Ioan Frunză. Ultima sa producţie - „Colivia nebunelor” - se consumă în spaţiul extrem de limitat al sălii şi mai mici de la Metropolis, unde decorul ajunge să se amestece cu  spectatorii. Cu tenacitatea-i  devenită proverbială prolificul director de scenă se ia la trântă cu o partitură clasică a lui Edouard Molinaro, ce a produs două filme de succes, unul franţuzesc, din 1978, sub bagheta lui Jean Poiret, cu Ugo Tognazzi şi Michel Serrault, şi altul american, din 1996, regizat de Mike Nickols, cu Robin Williams, Nathan Lane şi Gene Hackman.

 Nu este prima cutezanţă de acest fel a lui Frunză. A mai fost şi „Zborul deasupra unui cuib de cuci” şi nu doar acesta. Dar nu atât precedentele, cât tematica ar fi putut să constituie o dificultate în calea acceptării de către un public teoretic mai puţin tolerant în materie de libertăţi sexuale, cu care societatea occidentală s-a aclimatizat mult mai timpuriu. Pentru că acţiunea piesei se desfăşoară într-un mediu al maximelor libertăţi devenite  la fel de naturale ca cele din societatea tradiţională. Dar, din fericire, nu a fost - şi nu este -cazul.

Una peste alta, o poveste cu homosexuali si lesbiene, despre o tentativă de salvare a aparenţelor în coliziunea plină de umor dintre libertinaj şi intoleranţă. Aşa cum ne-a obişnuit, Frunză şi-a lucrat replica cu aceeaşi echipă cu care ne provoacă de fiecare dată, compusă din aceiaşi actori tineri polivalenţi, capabili să joace, să cânte şi să danseze cu acelaşi aplomb de profesionişti autentici. Nu am să insist aici asupra partiturilor individuale - exemplare -  ci la găselniţa prin care regizorul se detaşează de modelele clasice. Frunză a creat un show în spectacol, numerele presupuse a constitui repertoriul cabaretului care are loc în subsolul imobilului derulându-se în faţa cortinei, în interstiţiile dintre scene. Este un spectacolul complet, apt a se susţine de sine stătător în orice alt cadru, cu acelaşi succes. Nu cred că este cazul să mai insist asupra performanţelor individuale ale interpreţilor, excelenţi atât luaţi individual cât şi în bloc, pentru că succesul montării lui Frunză este, ca deobicei, unul la nivel de trupă. O trupă care se pare că mai are puţin de aşteptat până să beneficieze de propria sa locaţie, aflată în lucru în fostul cinematograf de pe „6 martie” care va da şi numele ansamblului: LUMINA.