„La grande emigrazione”: Vremurile în care italienii veneau la muncă la noi

Din 1990 până în prezent, România a pierdut aproximativ 4 milioane de cetăţeni. Una dintre principalele cauze a fost migraţia, atât definitivă, cât şi temporară. Doar în 1990, aproape 100.000 de români au emigrat definitiv, iar după 2007, alte sute de mii au plecat la muncă în străinătate.
După anul 2000, Italia a devenit principala destinaţie pentru românii care îşi câştigă existenţa peste hotare. La începutul lui 2024, aproximativ 1,08 milioane de români erau stabiliţi acolo, potrivit datelor ISTAT, reprezentând circa 15% din totalul celor plecaţi.
Cu un secol în urmă, situaţia era inversă. Italienii migrau în număr mare în Regatul României, atraşi de salarii mai mari decât în multe regiuni din Italia. Lucrau în special pe şantiere, reuşind să economisească şi să trimită bani acasă.

La Grande Emigrazione italiana (1876-1920) 
Între căderea Căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea şi Unificarea Italiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, istoria Italiei a oscilat între perioade de declin şi epoci de mare înflorire culturală şi economică. Cea mai cunoscută rămâne Renaşterea, când oraşe precum Milano, Florenţa, Veneţia sau Napoli dominau viaţa culturală, economică şi politică a Europei. În acea perioadă se stabileau modele în artă, modă, muzică şi literatură, iar Italia devenea un centru financiar important, susţinut mai ales de bancherii florentini.
Ulterior, deşi şi-a păstrat influenţa culturală, Italia a intrat, pe rând, sub dominaţie austriacă şi franceză. În secolul al XIX-lea, odată cu revoluţiile naţionale şi începutul mişcării de unificare, sărăcia s-a extins în multe regiuni ale peninsulei.
Criza economică din acest secol trebuie înţeleasă în contextul fragmentării politice. Italia era împărţită în mai multe state, fiecare cu propriul sistem economic, iar majoritatea regiunilor aveau o economie agrară, slab modernizată şi dependentă de condiţiile naturale. Procesul de unificare, cunoscut drept Risorgimento, a adus beneficii politice, dar şi dificultăţi economice. Noul stat a trebuit să suporte costurile războaielor, să unifice administraţia şi să construiască infrastructură, acumulând datorii publice importante. „Statele nou formate din secolul al XIX-lea au plătit adesea preţul modernizării prin instabilitate economică şi tensiuni sociale”, arăta Eric Hobsbawm.
Cea mai afectată zonă a fost sudul Italiei, unde economia era mai slab dezvoltată, iar introducerea unui sistem fiscal unitar a agravat situaţia. „După unificare, sudul Italiei a devenit o periferie economică, marcată de sărăcie şi de lipsa investiţiilor”, explica istoricul Paul Ginsborg. Industrializarea a avansat lent şi inegal: nordul s-a dezvoltat, în timp ce sudul a rămas predominant agrar. Agricultura rudimentară a favorizat episoade de foamete şi a accentuat tensiunile sociale. Problemele financiare au culminat cu scandaluri precum cel al Banca Romana, care a evidenţiat fragilitatea instituţiilor economice.
Mahalalele marilor oraşe italiene erau populate de oameni săraci, afectaţi de foamete şi condiţii de muncă dure. Copiii munceau de la vârste fragede, iar speranţa de viaţă era foarte scăzută. În aceste condiţii, după 1870, emigrarea a devenit o soluţie pentru milioane de italieni. Între 1876 şi 1920, aproximativ 15 milioane au părăsit peninsula, majoritatea plecând spre Americi, dar şi către alte ţări europene, inclusiv România, în căutarea unui trai mai bun.

Regatul României, o forţă regională emergentă cu monedă puternică
După 1881, Regatul României devenise o putere regională importantă, câştigând prestigiu după participarea la Războiul Ruso-Turc (1877–1878). Statul îşi obţinuse independenţa, primise Dobrogea şi îl avea pe tron pe Carol I, un monarh de origine prusacă, cu relaţii solide în Europa şi o viziune pragmatică asupra modernizării.
Pe baza reformelor iniţiate de Alexandru Ioan Cuza şi a politicii de investiţii din timpul lui Carol I, România a făcut un salt rapid în doar câteva decenii. Dintr-o societate predominant agrară, cu structuri încă medievale, a devenit un stat în plină modernizare, atractiv pentru străini. „România trăieşte pe zestrea rămasă de la Carol I. Unde te duci, la munte, la mare, la vale sau la deal, şosele, porturi, căi ferate, construcţii publice, toate sunt construite pe vremea regelui Carol”, scria Mircea Vulcănescu în „Dimensiunea românească a existenţei”.
În planul infrastructurii, în timpul lui Carol I au fost construiţi aproximativ 29.000 de kilometri de drumuri, alături de poduri moderne din beton şi metal. S-a dezvoltat reţeaua feroviară care a legat Moldova de Valahia, cu gări remarcabile din punct de vedere arhitectural. Marile oraşe au introdus iluminatul electric, s-au realizat reţele de apă şi canalizare, iar capacităţile de depozitare pentru mărfuri şi cereale au fost extinse. În 1909 a fost inaugurat oficial Portul Constanţa, proiect al inginerului Anghel Saligny. „Va deveni unul dintre cele mai însemnate ale Orientului şi un izvor de bogăţie pentru ţara întreagă”, afirma Carol I.
Au fost organizate servicii sanitare moderne şi construite spitale importante. În educaţie, reforma iniţiată de Spiru Haret a pus bazele unui sistem adaptat realităţilor locale: „Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional”. Au apărut şi instituţii culturale majore, precum Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.
Oraşele s-au dezvoltat rapid, cu clădiri publice şi private, restaurante, cafenele şi spaţii comerciale moderne. Bucureşti a primit supranumele de „Micul Paris”, reflectând dinamismul său cultural. Potrivit academicianului Victor Axenciuc, economia României a cunoscut ritmuri ridicate de creştere între 1860 şi 1914, valoarea adăugată multiplicându-se de patru ori, iar PIB-ul pe cap de locuitor crescând semnificativ. În acea perioadă, creditele externe au fost direcţionate în investiţii productive, iar moneda naţională, bazată pe etalonul aur-argint, era stabilă şi puternică.

Am fost paradisul muncitorilor italieni
România a devenit o destinaţie atractivă pentru muncitorii italieni. Moneda era stabilă, iar apropierea geografică le permitea să trimită mai uşor bani acasă. În acelaşi timp, nevoia mare de forţă de muncă pentru construcţia de căi ferate, poduri şi clădiri publice a creat o cerere ridicată. Zeci de mii de italieni au ajuns în Regatul României pentru a lucra. Unii s-au stabilit definitiv, însă majoritatea veneau sezonier. Mulţi erau angajaţi de companii italiene implicate în proiecte publice contractate de statul român.
„Conform estimărilor realizate de ministrul italian Beccaria Incisa, între anii 1890–1895 valoarea totală a investiţiilor ajunsese la 21.500.000 de franci elveţieni. În 1897, statul român autorizase funcţionarea a 13 companii italiene, doar în Moldova şi Dobrogea, implicate în lucrări publice. Acelaşi ministru arăta că, în acel an, condiţiile de muncă şi de trai ale italienilor erau bune, iar aceştia puteau economisi într-un sezon aproximativ 1.000 de lire. O mare parte din bani era trimisă acasă prin serviciul poştal”, arată Sabin Drăgulin în studiul „Fenomenul migrator în România. Studiu de caz: italienii (1868–2010)”.
Cei mai mulţi migranţi proveneau din regiunile Veneto, Trentino şi Friuli. Fenomenul a continuat până în perioada interbelică, când în România au ajuns peste 60.000 de italieni. De regulă, aceştia călătoreau pe uscat, cu trenul, pe ruta Ancona–Fiume–Budapesta, iar apoi continuau spre România, prin Predeal.

„Salarii mult mai mari decât cele pe care le-ar putea în Italia”
Harta aşezărilor italiene din România reflectă diversitatea ocupaţiilor. Migranţii erau, în mare parte, meseriaşi bine pregătiţi. În Dobrogea, la Greci şi Măcin, s-au stabilit pietrari friulani renumiţi pentru priceperea lor. În Banat şi Transilvania, aflate până în 1918 în cadrul Imperiul Austro-Ungar, italienii lucrau în minerit şi la construcţia de viaducte. Nume precum Di Gaspero, Fontanella sau Benvenuto s-au păstrat până astăzi în zona Haţegului. La Craiova şi în Oltenia, muncitori din Sicilia şi Calabria erau angajaţi în agricultură, iar în oraşe precum Târgovişte sau Bucureşti, arhitecţi şi antreprenori, precum familia De Simon sau Fugalli, au contribuit la modernizarea urbană.
Migraţia avea, în principal, un caracter sezonier. Mulţi veneau primăvara, odată cu deschiderea şantierelor, şi se întorceau iarna în Italia. Totuşi, un număr important s-a stabilit definitiv. Proveneau adesea din medii modeste, dar aduceau competenţe tehnice apreciate şi s-au integrat rapid.
Italienii câştigau bine în România. Salariile erau mai mari decât în Italia, ceea ce le permitea nu doar să se întreţină, ci şi să economisească şi să trimită bani acasă.
„Salariile pe care le găsesc muncitorii noştri în România sunt mulţumitoare şi mult mai mari decât cele pe care le-ar primi în patria mamă. Salariul unui zidar în Bucureşti este de 6–7 lei pe zi, iar un muncitor bun este plătit, în general, cu 4 lei. În carierele de piatră, săpătorii plătiţi la zi primesc între 4,50 şi 5,50 lei, iar sculptorii şi tăietorii de piatră, plătiţi la bucată, pot ajunge la un câştig echivalent cu 10 lei pe zi”, arăta ministrul Italiei la Bucureşti, în 1892. „În 1912, inspectorul Di Palma, din cadrul Inspectoratului Italian al Imigraţiei, estima că muncitorii italieni din România economiseau anual între trei şi patru milioane de lire aur”, notează Sabin Drăgulin.
Creşterea numărului de muncitori italieni a generat şi nemulţumiri. Ţăranii îi percepeau ca pe o concurenţă, iar cărămidarii şi zidarii români erau deranjaţi de sezonierii italieni, care acceptau uneori salarii mai mici şi se dovedeau, în unele cazuri, mai bine pregătiţi. „Să se limiteze numărul mare al cărămidarilor veniţi de peste hotare, întrucât în ţară există suficienţi lucrători locali pricepuţi în această îndeletnicire”, se arăta într-o circulară a Ministerului de Interne din 1908.
Cu toate acestea, comunităţile italiene au rămas bine reprezentate în România până la instaurarea regimului comunist.