Ziua lui Năstase

Ziua (de naștere) a lui Adrian Năstase este mai lungă ca a altora. Este chiar (aproape) cea mai lungă din an și acest lucru și-a pus deja amprenta asupra psihologiei celui care a atins deja „cele mai înalte culmi”, cum se spunea în terminologia comunistă. O singură culme n-a atins Adrian Năstase, dar cunoscătorii zic că încă nu-i târziu. Și dacă ar fi fost, ar fi fost prea devreme. Am scris, de când e vedetă a scenei politice, de nenumărate ori, despre Adrian Năstase. Mai întâi, cu orgoliul de a-l fi cunoscut când nimic nu prevestea traiectoria sa viitoare. Ca simplu „pifan”, într-o unitate militară unde ne-am trecut stagiul încercând să facem și lucruri plăcute. Unul dintre acestea a fost revista Școlii de ofițeri în rezervă. „Pui de lei” se numea. Serios și aplecat spre studiu încă de pe atunci, a părut cel mai potrivit pentru a scrie editorialul, cel în care ideile politice trebuiau să fie limpezi și concordante cu „linia”. L-a scris cu ușurință și talent. O ușurință care mie, fiind deja de meserie, nu-mi era chiar la îndemână. L-am reîntâlnit peste ani, cu un soi de uimire că cel cu acest nume, care tocmai fusese numit ministru de Externe, era el. Uimirea venea din neobișnuința cu care se alcătuiau, deja, carierele publice. De aici înainte ne-am intersectat mereu, el reușind ca în ciuda funcțiilor tot mai mari să păstreze o atitudine firească, normală. Prima dată când l-am simțit detașat de acest tip de atitudine a fost la o aniversare a zilei sale de naștere. Nu era prima la care mă invitase, dar era prima dintre cele pe care le-a sărbătorit în culmea gloriei și a puterii. Era vara lui 2001, era prim-ministru și președinte al partidului, era înconjurat de o echipă care impresiona. Entuziasmul admiratorilor care au dorit să-l atingă, să-l vadă, să se pătrundă nițel de succesul lui n-a putut fi stăvilit altfel decât prin organizarea a nu mai puțin de trei reprize aniversare: una pentru VIP-urile de tot felul, la TRIUMF, alta pentru colegii politicieni la Parlament și una pentru cei foarte apropiați, la Snagov sau Lac 2. Am asistat, atunci, la lungi procesiuni de persoane al căror unic scop în viață părea de a-i fi aproape. Le-a primit omagiile cu morga celui care realizează și el cât de sus l-a așezat divinitatea față de semeni. A fost primul semn în care am descifrat o desprindere de realitate care avea să dureze până aproape de finalul mandatului său și de eșecurile în serie. De atunci încoace, Adrian Năstase este înconjurat de tot mai puțini admiratori de conjunctură. Dar, paradoxal, pare mai puțin singur decât atunci când în jurul său roiau oportuniștii. Mai puțin singur și ceva mai sigur pe el.