Ziua în care „nu eşti nici încoace, nici încolo”

Postul Paştelui, început pe 3 martie, este cel mai dur post din an şi ţine şapte săptămâni, timp în care credincioşii nu mănâncă niciun aliment de provenienţă animală. Postul era întâlnit încă din vechime, în mai toate religiile. Alimentele de post, în trecut, erau mult mai simple şi mai naturale faţă de ce găsim astăzi în magazine sub denumirea de „de post” sau „vegan”.
Însă în mijlocul postului sau la „Miezul Păresii”, existau o serie de vechi credinţe pe care oamenii le respectau cu stricteţe. Această zi crea o oarecare teamă, pentru că, spuenau oamenii, e o zi în care „nu eşti nici încace, nici încolo”.
„La Miezu' Păresii, care pică într-o zi de miercuri, nu lucrau nimic oamenii, că zâce că nu le merge bine, că-i jumătatea postului şi nu eşti nici încoace, nici încolo. Babele o ţâneu, bărbaţii nu. Ziua aceie o ţânem ş-amu. Nu-i slobod să ţăsăm, să toarcem, nu coasem”, se arată în volumul „Calendarul Popular” semnat de etnologii Pamfil şi Maria Bilţiu, redat de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.
În acelaşi volum, etnologii mai redau alte vechi credinţe din popor. „La miezu’ păresii, n-au voie femeile să ţasă şi să coasă. Zâua să numea tâcu. Dacă ţăsa (ţesea, n.r.) cineva, zâceau: „Tâc înainte, tâc înapoi/ Dă cu c*ru de război”, mai arată autorii, citând o săteancă din Asuaju de Jos.
„Ajunam în ziua de Păresi şi ne rugam la Dumnezău”, citează ei o săteancă din Botiza; „Număram ouăle şi în loc de unu, zâcem că-i o sută, ca să să înmulţască ouăle în tăt anu”; „Să duceau păresile la beserică: on colac ş-o lumină. Făcem rugă şi pomeni pântru morţi. Colacu era a cantorilor şi a popii”, mai citează ei o femeie din Săpânţa.
Despre post, Maria Bilţiu spune că este regăsit în mai toate religiile şi că a dovedit, în timp, efectele, benefice pentru sănătate şi longevitate.  „Este o practică întâlnită aproape în toate religiile existente şi s-a manifestat din toate timpurile, având o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. De-a lungul timpului mulţi pustnici, adevărate exemple de longevitate, au practicat postul. Sfântul Antonie cel Mare, care a trăit 105 ani, a respectat un post riguros timp de peste optzeci de ani”, explică ea, apoi detaliază. „Egiptenii, babilonienii ţineau post de penitenţă pentru ispăşirea păcatelor. Budiştii, brahmanii îl ţineau ca pe o firească conduită de viaţă. Mahomedanii ţineau «RamadanuI» sau «Ramazanul», ajunau, întreaga zi, aproximativ o lună pe an”, mai arată ea.
Dar şi în alte religii se vorbeşte despre post. „În religia mozaică a Vechiului Testament, postul era reglementat prin Legea lui Moise, cel care a postit patruzeci de zile, pe Muntele Sinai, când a primit de la Dumnezeu Tablele Legii. Acesta este postul curăţirii sau ispăşirii, ţinut în ziua a zecea din luna a şaptea a anului. În vremea Mântuitorului Isus, evreii posteau una sau mai multe zile din lună, fariseii două zile pe săptămână, luni şi joi şi le asociau cu rugăciuni şi fapte de milostenie”, mai arată etnologul Maria Bilţ.
Apoi ea vorbeşte despre post în creştinism.  „Însuşi Iisus Hristos a practicat postul şi l-a ţinut patruzeci de zile, înainte de a-şi începe activitatea de Învăţător al oamenilor. Toţi sfinţii apostoli şi sfinţii părinţi ai bisericii au practicat postul. Cu timpul în creştinism s-a accentuat, mai ales, latura spirituală a postului, considerându-se că adevăratul post nu înseamnă doar renunţarea din hrana omului la anumite mâncăruri şi băutură, ci dominarea, cu spiritul şi cu voinţa, a patimilor lumeşti, respectarea postului fiind o cale spre desăvârşirea sufletului prin progresul în virtute, iar ca act de cult însemnând jertfă de evlavie, căinţă şi supunere către Dumnezeu”, încheie ea.