„Zidul” – în variantă bucureşteană

Zidul care înconjoară Casa Poporului constituie una dintre realităţile sugestive ale trecutei epoci. Într-o ţară în care până şi circulaţia pietonilor era interzisă în jurul clădirilor care găzduiau anumite instituţii, ce nu puteau fi protejate prin ziduri, procesul acesta de împrejmuire dădea oficialităţilor garanţia că puterea nu poate fi afectată de acţiuni ale duşmanilor poporului. Şi, într-un fel aveau dreptate: fără zid de apărare, clădirea CC-ului a fost o "pradă" sigură pentru revoluţionari.

Casa Poporului – actualul Parlament – s-a născut cu tot cu zidurile în spatele cărora se desfăşurau lucrări despre care poporul nu trebuia să afle. Noii proprietari le-au preluat odată cu regulile stricte de pază. Prima dată, problema înlăturării lor s-a pus în timpul guvernării pedeliste, fosta preşedintă a Camerei, Roberta Anastase, lansând chiar o ofertă în acest sens, pe care a regretat-o scurt timp după aceea, când măsurile de austeritate au declanşat furia populaţiei care a început să protesteze până la limita asaltului. Atunci zidul a fost folositor aleşilor, la fel cum zidul parcului Cotroceni l-a ferit pe Traian Băsescu de vizitele nedorite în perioada în care băile de mulţime rămăseseră o amintire.

Concertul Pink Floyd, cu al său simbolic zid, a readus chestiunea pe tapet. Urmaşul Robertei Anastase, Valerică Zgonea chiar s-a ambalat într-un gest simbolic, alături de Waters, promiţând la rândul său că zidul real, care înconjoară fabrica de legi, va fi dat jos cu prima ocazie.

Aş îndrăzni să spun că nici măcar nu e nevoie să fie dărâmat, acest lucru implicând o cheltuială inutilă. Pur şi simplu Parcul Parlamentului trebuie deschis publicului. Fără gărzi militare şi legitimări la intrare. Eventual cu spaţii mai ample de acces şi cu amenajări care să-l facă util celor care doresc să se relaxeze în preajma unuia dintre centrele puterii. Într-un Bucureşti cu un număr excesiv de mic de metri pătraţi de verdeaţă pe cap de locuitor, ţinerea sub cheie a unor importante spaţii reprezintă un nonsens. Parcului Parlamentului i s-ar putea adăuga, foarte bine, şi Parcul Cotroceni, unde obiectivele strategice ar putea fi izolate corespunzător. Accesul publicului în acest perimetru într-un interval orar decent ar constitui un aspect de civilizaţie şi normalitate. Aşa este cam peste tot în capitalele statelor civilizate. Într-o listă a spaţiilor de relaxare ţinute sub cheie ar putea intra şi parcul Academiei Române, din Calea Victoriei, sau parcul spitalului Colţea – ca să dau doar două exemple. Îndrăznesc să-i sugerez primarului general, dl Oprescu, să iniţieze un proiect de lege care să facă din aceste zone restricţionate centre de relaxare şi de cultură accesibile întregii populaţiei. Într-un oraş cotropit de construcţii şi de betoane, ar fi un gest firesc de revenire la ceea ce se cheamă utilitate publică.