Zece zile dintr-un an

Una dintre măsurile convenite de Guvern cu echipa FMI-ului pentru contracararea efectelor unei contracții economice de două ori mai mari decât cea anticipată la începutul anului ar fi trimiterea în concediu fără plată pentru zece zile a întregului aparat bugetar public. De la vlădică la opincă – ne asigură ministrul Pogea, care precizează că măsura îi vizează inclusiv pe cei din vârful piramidei – președinte, premier, miniștri. N-am înțeles dacă și parlamentarii sunt incluși în această categorie de sacrificu, dar cred că ar trebui, pentru că sunt plătiți de la același buget vlăguit de criză și de management ineficient. Economia care se face nu este mare, dar ea ar putea alimenta măcar cele două puncte ce urmează să fie adăugate pensiilor, din octombrie (cu excepția pensiilor „speciale”). Evident că anunțul măsurii a stârnit o serie de dezbateri tehnice, despre modalitatea în care vor fi luate aceste zece zile: în vrac sau în rate, prin programe zilnice reduse cu câteva ore sau cum altfel? Ce se va întâmpla în acele servicii unde trebuie asigurat „foc continuu”? Ca de obicei în astfel de situații, dezbaterea este sterilă și inutilă, căci nu despre asta e vorba. Ci despre o atitudine – cea de solidaritate cu întregul sistem, unde greul este dus până acum doar de sectorul privat, care a fost nevoit să-și articuleze modul de funcționare în raport cu condițiile mereu schimbate ale mediului economic. Spuneam într-un comentariu precedent că marea anomalie a momentului o constituie faptul că statul funcționează cu aceleași consumuri la turația redusă determinată de criză. Că în condițiile scăderii continue a veniturilor la buget, aparatul său birocratic consumă la fel de mult ca atunci când economia „duduia”, vorba unui premier de tristă amintire. Această vacanță – nedorită – ar fi o primă măsură din șirul celor care ar trebui să urmeze pentru a face ca întregul mecanism să poată funcționa – și aici e vorba de sistemul unic de salarizare și de pensii, de calibrarea uniformă a organigramelor instituțiilor publice în funcție de nevoile reale, de reducerea numărului de instituții cu personalitate juridică și bugete proprii, de reglementare a cheltuielilor pe care au dreptul să le facă instituțiile publice autofinanțate. Deci, problema nu este cum se va lua această mică vacanță. Problema este că statul nu va putea plăti nici un leu pentru zece zile din ultimul trimestru, indiferent dacă oamenii doresc să-și ia aceste zile libere sau vor prefera – ca japonezii sau coreeni – să lucreze gratuit pentru binele societății. Cum spuneam, măsura nu rezolvă situația grea în care se află țara. Dar este un abia prim pas într-o direcție în care nu s-a făcut nimic până acum, în afară de vorbe. Și, poate că așa ar fi trebuit să fie pusă problema încă de la început. Frontal: oameni buni din administrație, ca să vă puteți păstra slujbele bine plătite – mai bine ca la privați – trebuie să faceți și voi ceva pentru țara asta: să munciți zece zile fără să fiți plătiți. Ca o mică compensație pentru mult mai multele zile pentru care nu puțini dintre voi sunt plătiți ca să nu facă nimic!