Vulturii suri revin în România după mai bine de 70 de ani. Primele 25 de exemplare au ajuns în Masivul Făgăraş

Primele 25 de exemplare de vultur sur (Gyps fulvus) au ajuns în România luni, 9 martie, şi au fost transferate în voliera de aclimatizare construită în apropierea comunei Rucăr, judeţul Argeş. 
Acestea sunt primele păsări dintr-un program pe termen lung de reintroducere derulat de fundaţia Conservation Carpathia Braşov, care urmăreşte formarea unei populaţii stabile în Masivul Făgăraş, după mai bine de 70 de ani de absenţă.
Vulturii au fost aduşi din Spania, prin colaborarea cu Vulture Conservation Foundation, una dintre cele mai experimentate organizaţii europene în conservarea şi reintroducerea speciilor de vulturi. Păsările aduse în România sunt exemplare tinere, care vor forma nucleul viitoarei populaţii din Masivul Făgăraş. 
Specia a dispărut din fauna României la mijlocul secolului trecut, în principal din cauza folosirii momelilor otrăvite pentru combaterea prădătorilor, precum lupii şi urşii, vulturii suri devenind adesea victime colaterale. Persecuţia directă a contribuit, de asemenea, la declinul populaţiei, păsările fiind vânate şi împuşcate pe fondul percepţiei că ar fi dăunătoare. Astăzi, revenirea sa readuce în natură un „sanitar”, o specie care elimină rapid carcasele şi contribuie la prevenirea bolilor, arată fundaţia.

Primele zile: verificare medicală şi adaptare
Imediat după transport, păsările au fost examinate de medici veterinari specializaţi pentru a verifica starea lor de sănătate şi pentru a confirma că deplasarea nu a provocat leziuni. Fiecare exemplar a fost echipat cu inel ornitologic individual pentru identificare ulterioară, apoi transferat în voliera de aclimatizare.
În următoarele două săptămâni, echipa proiectului va monitoriza atent adaptarea lor la noul mediu, un moment esenţial pentru succesul reintroducerii.

Voliera – primul pas către libertate
Voliera este amplasată într-o zonă montană, la aproximativ 1.150 de metri altitudine, în apropierea comunei Rucăr, într-un cadru deschis, cu vizibilitate către stâncării care pot deveni, în timp, potenţiale locuri de cuibărire.
Voliera are aproximativ 160 de metri pătraţi şi o înălţime de 6 metri, fiind realizată din structură metalică, plasă din sârmă şi o zonă de protecţie din lemn împotriva intemperiilor. Întreaga structură este fixată pe 44 de şuruburi de fundaţie, care asigură stabilitatea construcţiei în condiţii montane, iar zona este monitorizată video.
Voliera creează un mediu controlat, cu stres redus, în care vulturii se familiarizează cu habitatul înainte de eliberarea în mediul natural. Perioada de aclimatizare este estimată la aproximativ 6 luni, timp în care echipa monitorizează adaptarea păsărilor, modul de hrănire în grup şi competiţia pentru accesul la hrană.
După eliberare, fiecare exemplar va fi monitorizat prin transmiţătoare, pentru a urmări deplasările şi procesul de adaptare în mediul natural. 
Hrănirea se realizează prin deschideri special amenajate, fără contact vizual cu oamenii, pentru a evita asocierea prezenţei umane cu sursa de hrană. Resturile de origine animală provin din abatoare şi din ferme din regiune, în conformitate cu reglementările sanitar-veterinare.

Specie dispărută şi rol esenţial în ecosistem
Vulturii suri adulţi se remarcă prin capul alb, aripile late şi coada scurtă, au un guler alb de pene la baza gâtului şi cioc galben-deschis. Penajul este bej-deschis, iar penele de zbor sunt mai închise la culoare, diferenţă vizibilă atunci când pasărea planează.
Specia poate atinge o greutate între 6 şi 11 kilograme, o lungime a corpului de 93–122 centimetri şi o anvergură a aripilor de 2,4 – 2,8 metri. Femela depune un singur ou pe an, iar ambii părinţi participă la creşterea puiului.
Vulturul sur este o specie necrofagă şi consumă exclusiv animale moarte. Prin acest rol, contribuie la eliminarea rapidă a carcaselor din natură şi la prevenirea răspândirii bolilor.
Specia trăieşte în peisaje deschise şi întinse, de la câmpii până la regiuni montane, şi poate fi întâlnită de la nivelul mării până la altitudini de aproximativ 3.000 de metri. Preferă stâncile şi versanţii abrupţi pentru cuibărit, iar în zbor planează la înălţimi mari, folosind curenţii de aer cald pentru a se deplasa cu un consum minim de energie.
Prezenţa sa indică existenţa unor habitate întinse şi a unui ecosistem funcţional. În prezent, exemplare pot fi observate doar accidental deasupra Carpaţilor sau în zonele de stepă din sud-estul ţării, fără populaţii stabile în România.