Vulturii suri revin în România după mai bine de 70 de ani. Primele 25 de exemplare au ajuns în Masivul Făgăraș

Primele 25 de exemplare de vultur sur (Gyps fulvus) au ajuns în România luni, 9 martie, și au fost transferate în voliera de aclimatizare construită în apropierea comunei Rucăr, județul Argeș. 
Acestea sunt primele păsări dintr-un program pe termen lung de reintroducere derulat de fundația Conservation Carpathia Brașov, care urmărește formarea unei populații stabile în Masivul Făgăraș, după mai bine de 70 de ani de absență.
Vulturii au fost aduși din Spania, prin colaborarea cu Vulture Conservation Foundation, una dintre cele mai experimentate organizații europene în conservarea și reintroducerea speciilor de vulturi. Păsările aduse în România sunt exemplare tinere, care vor forma nucleul viitoarei populații din Masivul Făgăraș. 
Specia a dispărut din fauna României la mijlocul secolului trecut, în principal din cauza folosirii momelilor otrăvite pentru combaterea prădătorilor, precum lupii și urșii, vulturii suri devenind adesea victime colaterale. Persecuția directă a contribuit, de asemenea, la declinul populației, păsările fiind vânate și împușcate pe fondul percepției că ar fi dăunătoare. Astăzi, revenirea sa readuce în natură un „sanitar”, o specie care elimină rapid carcasele și contribuie la prevenirea bolilor, arată fundația.

Primele zile: verificare medicală și adaptare
Imediat după transport, păsările au fost examinate de medici veterinari specializați pentru a verifica starea lor de sănătate și pentru a confirma că deplasarea nu a provocat leziuni. Fiecare exemplar a fost echipat cu inel ornitologic individual pentru identificare ulterioară, apoi transferat în voliera de aclimatizare.
În următoarele două săptămâni, echipa proiectului va monitoriza atent adaptarea lor la noul mediu, un moment esențial pentru succesul reintroducerii.

Voliera – primul pas către libertate
Voliera este amplasată într-o zonă montană, la aproximativ 1.150 de metri altitudine, în apropierea comunei Rucăr, într-un cadru deschis, cu vizibilitate către stâncării care pot deveni, în timp, potențiale locuri de cuibărire.
Voliera are aproximativ 160 de metri pătrați și o înălțime de 6 metri, fiind realizată din structură metalică, plasă din sârmă și o zonă de protecție din lemn împotriva intemperiilor. Întreaga structură este fixată pe 44 de șuruburi de fundație, care asigură stabilitatea construcției în condiții montane, iar zona este monitorizată video.
Voliera creează un mediu controlat, cu stres redus, în care vulturii se familiarizează cu habitatul înainte de eliberarea în mediul natural. Perioada de aclimatizare este estimată la aproximativ 6 luni, timp în care echipa monitorizează adaptarea păsărilor, modul de hrănire în grup și competiția pentru accesul la hrană.
După eliberare, fiecare exemplar va fi monitorizat prin transmițătoare, pentru a urmări deplasările și procesul de adaptare în mediul natural. 
Hrănirea se realizează prin deschideri special amenajate, fără contact vizual cu oamenii, pentru a evita asocierea prezenței umane cu sursa de hrană. Resturile de origine animală provin din abatoare și din ferme din regiune, în conformitate cu reglementările sanitar-veterinare.

Specie dispărută și rol esențial în ecosistem
Vulturii suri adulți se remarcă prin capul alb, aripile late și coada scurtă, au un guler alb de pene la baza gâtului și cioc galben-deschis. Penajul este bej-deschis, iar penele de zbor sunt mai închise la culoare, diferență vizibilă atunci când pasărea planează.
Specia poate atinge o greutate între 6 și 11 kilograme, o lungime a corpului de 93–122 centimetri și o anvergură a aripilor de 2,4 – 2,8 metri. Femela depune un singur ou pe an, iar ambii părinți participă la creșterea puiului.
Vulturul sur este o specie necrofagă și consumă exclusiv animale moarte. Prin acest rol, contribuie la eliminarea rapidă a carcaselor din natură și la prevenirea răspândirii bolilor.
Specia trăiește în peisaje deschise și întinse, de la câmpii până la regiuni montane, și poate fi întâlnită de la nivelul mării până la altitudini de aproximativ 3.000 de metri. Preferă stâncile și versanții abrupți pentru cuibărit, iar în zbor planează la înălțimi mari, folosind curenții de aer cald pentru a se deplasa cu un consum minim de energie.
Prezența sa indică existența unor habitate întinse și a unui ecosistem funcțional. În prezent, exemplare pot fi observate doar accidental deasupra Carpaților sau în zonele de stepă din sud-estul țării, fără populații stabile în România.