Vorba lui Iohannis

Cea mai dezagreabilă luare de poziţie a preşedintelui Iohannis din ultima vreme (cel puţin de când s-a întors de la Miami) este replica pe care a dat-o, la Iaşi, unui protestar care i-a strigat că s-a băgat slugă la americani. “Mai bine la americani decât la ruşi” – a replicat preşedintele, crezând că cu asta l-a dat gata pe cetăţean, pentru că pare să nu fie culpă mai gravă la ora asta decât să-ţi dai pe faţă ceva sentimente filo-ruse. Nu mai vorbesc de cele anti-americane, care sunt ca fluieratul în biserică, până când vor începe să fie sancţionate legal prin vreo nouă lege “antidefăimare”.
Replica prezidenţială vrea să spună, implicit, că statutul de slugă e unul natural şi că important este doar pe cine slugăreşti. Între ruşi şi americani, Iohannis îi preferă pe ultimii, chiar dacă ruşii nu ne-au propus, încă, un astfel de statut. Există, desigur, în memoria colectivă adâncul sentiment de frustrare pe care l-a generat lunga subordonare din perioada comunistă. Aşa ceva nu se uită uşor şi resentimentele vor mai persista, orice gest de apropiere putând fi suspectat de revenire la o condiţie reprobabilă.
Revenind însă la cel de-al doilea termen al binomului. Dacă pe Iohannis nu-l deranjează condiţia de servant, se pare că percepţia publică asupra parteneriatului nostru cu marea ţară de peste ocean nu este agreată. Şi ne face să ne întrebăm de ce este văzută în astfel de termeni.
Una dintre explicaţii constă în rolul activ pe care reprezentanţii diplomatici ai Statelor Unite şi l-au asumat în relaţia cu autorităţile române. Unii cu memoria proaspătă l-ar putea asemui cu cel de pe urma comisarilor ruşi. Încă de prin anii 2000, ambasadorii americani au intervenit sistematic în derularea politicilor locale, încercând să le influenţeze în sensul formal al instaurării principiilor statului de drept pe care le considerau ignorate sau chiar încălcate. În perioadele în care Washingtonul nu a considerat necesar să aibă un ambasador, fiind suficient un însărcinat cu afaceri, foştii rezidenţi CIA Buthcher şi Thompson au devenit veritabile faruri călăuzitoare pentru instituţiile de forţă, descinderile lor sistematice pe la SRI, ÎCCJ, Ministerul Justiţiei, DNA, ba chiar şi la Externe şi Guvern, devenind ceva obişnuit, perceput şi acceptat ca atare. Desigur, cei care meditează mai mult asupra noţiunilor de diplomaţie şi reciprocitate s-au întrebat cum ar suna dacă dl Maior, de pildă, ar face asemenea raliuri pe la Departamentul de Stat şi FBI, împărtăşind din experinţa sa reprezentanţilor administraţiei americane. Întrebarea este, desigur, retorică, iar unilateralitatea demersurilor are şi ea o explicaţie: slăbiciunea instituţională, neîncrederea în capacitatea de a contracara eficient corupţia (viciul de fond al societăţii româneşti) şi de a urma un parcurs democratic.
Probabil că americanii ne văd ca pe un copil lipsit de discernământ care trebuie dus de mână spre progres. Şi încurajat în permanenţă, prin sfaturi şi interdicţii.
Este un fapt de necontestat că din primii ani de democraţie au acceptat cu voioşie tutela americană. Întrebare este însă cât va dura aceasta şi cu ce impact, în special în plan economic, locul unde partenerul atlantic are în continuare reţineri de a se implica cu aceaşi încredere cu care a investit la Deveselu. Sau, mai ales, care va fi termenul la care o asemenea operaţiune va putea fi declanşată în siguranţă.
Nu putem însă să nu remarcăm o anumită evoluţie: cea de la statutul de prestator al “Marelui Licurici”, la acela de slugă preaplicată, dar fără obligaţii de natură… sexuală.