Voleiul, de la aurul european la realitatea zilei

Voleiul s-a inventat în ultimii cinci ani ai secolului al XIX-lea în SUA, numindu-se la începuturi „Minonete”, ca o activitate recreativă. Un sport ușor de învățat și practicat. Ajunge în România o dată cu primele prezente în Europa, în primele două decade ale secolului al XX-lea. Era sportul care se implementa în școli și facultăți, puține pe atunci. Se juca în câteva orașe, printre care și Brașovul. În 1931 s-a organizat și Federația, nu singură, ci împreună cu baschetul, sport importat din SUA. În 1943 are loc la Ploiești unul din primele turnee la care au luat parte trei formații bucureștene, două din Ploiești și câte una din Brașov, Iași și Timișoara. Brașovul a fost reprezentat de formația fabricii de avioane IAR. Unii considerau acest turneu primul campionat național câștigat la masculin de USC București. După a doua conflagrație mondială, acest nou sport crește în valoare, fiind tot mai răspândit. Din 1949 se organizează cu regularitate campionate naționale, la început mai timid, iar apoi în sistem divizionar. Înainte însă de organizarea campionatului național la București, se organizează, atât la masculin, cât și la feminin, prima ediție a Campionatului Balcanic, câștigat de formațiile României. Primele întreceri organizate Așa cum am amintit, în 1949 are loc prima ediție a campionatului național la masculin, iar din sezonul următor și la feminin. Începutul a fost cu etape eliminatorii și turneu final. Ce este mai deosebit este faptul că înainte cu o lună de prima ediție internă, România a fost înscrisă și a participat la ediția inaugurală a Campionatului Mondial de la Praga, unde, surprinzător, s-a clasat pe locul IV. Cu aceeași ocazie, tot la Praga, are loc și prima ediție a Campionatului European feminin, unde, deși în țară nu se demarase un campionat național, România termină pe locul IV. Așa a început voleiul în țara noastră, sport care va aduce în anii următori multe satisfacții. Putem afirma că, după handbal, în sporturile pe echipe, voleiul a adus cele mai valoroase performanțe: locurile IV (masculin și feminin) la Jocurile Olimpice din 1964 de la Tokyo, locul V la masculin la ediția din 1972 de la Munchen și o medalie de bronz la întrecerile olimpice de la Moscova din 1980. La mondiale, argint în 1956 și 1966, bronz în 1960 și 1962 la masculin, precum și un argint în 1956 la feminin. La europene, România are titlul din 1963, două locuri secunde în 1955 și 1958, două bronzuri în 1971 și 1977 la masculin, precum și un bronz în 1963 la feminin. În Cupele Campionilor Europeni deveniseră de notarietate finalele disputate între Rapid și Dinamo. După bronzul olimpic din 1980 voleiul a intrat treptat-treptat într-un con de umbră, iar din deceniul 9 al secolului trecut, performanțele au intrat într-un total anonimat. Întâlnirea „generației de aur” Nu cu mult timp în urmă, o parte dintre jucătorii care au atins culmile marii performanțe s-au întâlnit lângă Brașov, la Vulcan, unde au depănat frumoasele amintiri ale cucerii titlului din 1963. A venit Gabriel Cherebețiu, din Mexic, Mihai Grigorovici, din Germania, Radu Ganciu, din Belgia, la invitația celui care a făcut parte din team-ul Europei, Aurel Drăgan, la care au răspuns și cei care sunt în țară, Eduard Derzsi, Mihai Chezan, Mihai Coste și brașoveanul Gheorghe Ferariu. Nu a lipsit octogenarul antrenor Tănase Tănase și reputatul fost arbitru Cornel Manițiu, o gazdă deosebit de primitoare. Ce i-a adunat pe acești valoroși jucători ai „generației de aur” a voleiului românesc, care indiferent de clubul la care au evoluat, au rămas prieteni peste ani? Un limbaj comun, revederea după ani, dorința de a a-și reaminti clipele trăite împreună. Ei au regretat plecarea în eternitate a lui Davila Plocon, Gyula Szocs, dar și a antrenorilor Ștefan Roman și Nicolae Sotir. Alții, precum Horațiu Nicolau, Nicolae Bărbuță sau Wili Schrliber, au fost reținuți din diferite motive și au regretat că nu au reușit să-și revadă vechii prieteni. Titlul european la masculin, așteptat ani de zile Voleiul românesc devenise o forță recunoscută în Europa și nu numai. Cucerise argintul mondial la Paris în 1956, bronzul mondial din 1960 în Brazilia și din URSS în 1962. Erau foarte aproape de aur, medalie care a venit în 1963 în România, când s-a dovedit a fi cea mai bună echipă din Europa. Bucureștiul, Brașovul și alte patru orașe au fost gazde ale celor mai bune echipe de pe bătrânul continent. Valoarea voleiului acelei perioade a fost confirmată de faptul că a încheiat turneul fără să cunoască înfrângerea, pierzând numai patru seturi. De altfel, Paul Libaud (Franța), președintele Federației Internaționale de Volei, a rămas plăcut impresionat de organizarea campionatului „Și de data aceasta, România a trecut cu bine examenul organizării unei competiții de importanța și amploarea europenelor. Succesul final al echipei masculine a României și al echipei feminine a URSS răsplătesc cu adevărat cele mai bune formații”. Am avut privilegiul de gazetar sportiv de a fi, pentru câteva momente, alături de aceste glorii ale sportului românesc, care ne-au destăinuit unele dintre amintirile lor și ce se întâmplă cu acest sport în aceste momente. Tineri în 1963, tineri sufletește și acum Timișoreanul Aurel Drăgan, fost selecționat în sextetul campionatelor mondiale din 1962 de la Moscova și 1966 de la Praga, dar și la europenele din 1963 de la București, și-a început activitatea la Locomotiva Timișoara. „Antrenorul Petrescu a invitat doi copii la o deplasare în Bulgaria cu Rapid, iar unul eram eu. De fapt, a fost prima ieșire peste graniță a unui copil ce venea de la Timișoara, iar acela eram eu. Așa am ajuns în toamna lui 1957 la Rapid București. Mi-am încheiat activitatea în 1974, când am trecut ca antrenor la Steaua și cadru didactic la ICF (actualul ANEF). Cu Rapidul am fost de când a luat naștere Cupa Campionilor Europeni, de la sfârșitul anului 1959, cu finalizare în 1960, și de a-tunci încontinuu. Am lipsit numai în 1964, când nu ne-am înscris, pentru că a fost anul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, la care voleiul participa pentru prima dată. De trei ori s-a câștigat cu Rapid Cupa Campionilor și de alte patru ori am fost finaliști”, ne-a spus Aurel Drăgan. - Au fost finale românești, dar acum? - La ora actuală, din păcate, echipa de băieți se află într-un mare declin. Se caută ceva prin Stelică (n.r. actualul antrenor al naționalei, Stelian Moculescu), care a reușit să obțină succes în prima fază a calificărilor pentru europene. - Cărui fapt se datorează acest declin? - Nu trebuie să-l căutăm în altă parte, ci în evoluția în general a țării noastre. Declinul nu este numai în volei, declinul este și în handbalul masculin și, în general, în tot sportul românesc și în evoluția economică a țării noastre. Au răzbit acele federații sportive care s-au orientat mai rapid spre acei potenți financiar care au venit cu investiții, dar și-au văzut de treaba lor, nebăgându-se în treaba tehnicienilor. - Inflația de jucători străini nu dăunează echipei naționale? - Total de acord. Cei care urmăresc fenomenul sportiv constată diminuarea numărului de jucători autohtoni. Vedem că din numărul pe care-l aveam dinainte de 1990, nicio treime nu mai este în momentul de față. Infuzia de jucători străini de nivel mediu sau sub mediu a dus la scăderea nivelului jucătorilor autohtoni și rezultatele se văd. - O amintire frumoasă a acelor ani? - Să nu merg mai departe. Această întâlnire pe care o facem aici, la Vulcan, cu jucători ai acelei generații pe care ați numit-o de aur. Nu a contat niciodată, în afara întâlnirilor din teren, rivalitatea. Au trecut 46 de ani de la succesul european și ne întâlnim cu aceeași plăcere. Tineri pe a-tunci, tineri sufletește și acum. Necazurile mondialului brazilian Dr. Gabriel Cherebețiu de 35 de ani se află în Mexic. În 1963, când a fost cucerit titlul, a fost medicul echipei reprezentative. A venit special din Mexic din dor de foști colegi, de prieteni: „Este o întâlnire de suflet organizată de unul dintre cei mai mari jucători pe care i-a avut voleiul românesc și mondial, Aurel Drăgan, a «generației de aur» pentru că a avut cele mai mari succese în volei. Ne-am amintit cu mult drag și cu pietate de cei care nu mai sunt deja printre noi, de cei care ne-au fost colegi. Horațiu Nicolau și Gyula Szacs, dar și de cei care ne-au condus, antrenorii Roman și Sotir. Eu sunt dintre cei mai în vârstă, dar diferențele erau de 2-3 ani. Am depănat amintiri ale succeselor, dar și ale eșecurilor, pentru că viața ne oferă și perioade mai puțin faste. Îmi amintesc un fapt care astăzi ar stârni hazul. Eram în cantonament la Poiana Brașov, în ianuarie 1960. I-am spus antrenorului Sotir: «Nea Nicu, eu trebuie să mă duc, pentru că am fixat logodna în casa viitorilor socri la Săliște-Sibiu, de unde este soția mea». Ce-mi spune: «Ce te duci tu acolo la logodnă, trimite-l pe fratele tău», «Păi, eu mă logodesc, nu fratele meu. Îmi chem părinții de la Cluj și eu să lipsesc?». Astea erau concepțiile. Erau situații pe care obligatoriu trebuia să le accepți, unele neplăcute, inerente acelei societăți. Toate aceste sacrificii, până la urmă, ne-au adus și multe satisfacții, titlul european, medalii”. - În Brazilia se putea cuceri titlul, dar unele probleme administrative au făcut să urcăm numai pe podium. - În Brazilia am avut poate cea mai bună echipă a noastră. S-au făcut greșeli, nu de pregătire, ci administrative. Am ajuns să nu avem ce mânca. Mâncarea dată de organizatori era foarte proastă. Conducătorii aveau bani, dar nu pentru echipă: se venea la 2-3 dimineața de la meciuri, pentru că partidele aveau loc seara la 21-22 și apoi trebuia să ajungem într-un orășel peste un golf. Primeam un pahar cu lapte și o felie de pâine. Eram obosiți, nemâncați, nemulțumiți. Nu ne lăsau să ieșim în oraș. Am stat o lună în Brazilia și în nicio zi nu ne-au lăsat să ieșim. După turneu, într-o zi ploioasă, ne-au dus, în grup, să vedem faimoasa statuie a lui Christos pe Concovado, pe care nici nu am văzut-o, fiind ceață. Eram închiși în hotel cu „tovarășul”, știm noi de unde, la ușa de intrare. - Diferența dintre noi și Mexic? - Este foarte mare, mai ales dintre România socialistă și Mexicul capitalist. Din punct de vedere material, conceptual, cultural, diferențele sunt mari. Există o concepție despre viață și societate total diferită. Acolo totul este individual, nimeni nu te obligă să faci ceva. Din punct de vedere cultural, noi stăm mai bine cu pregătirea școlară și profesională. România domina profesional Europa Mihai Grigorovici, component al echipei campioane europene din 1963 se află în Germania din 1969. „Am plecat din 1969 din România în Germania (n.r. pe atunci, Republica Federală Germania), unde am antrenat formația naționalei de băieți timp de 10 ani de zile, până în 1982. Actualmente, echipa este antrenată tot de un român, Stelian Moculescu (n.r. care, ulterior, a preluat echipa României). Este o bună carte de vizită, ce demonstrează calitatea pe care o avea voleiul românesc. Pe vremea aceea, erau o mulțime de voleibaliști din «generația de aur» a României care antrenau echipe din Europa. Atunci mi s-a părut un mare păcat că regimul nu aprecia și nu susținea valorile, punea piedici și făcea greutăți în acordarea vizelor de ieșire. Horațiu Nicolau, fostul nostru căpitan de echipă, antrena în Belgia, Puiu Mihăilescu, fost antrenor al vicecampioanei din 1966, era în Spania, era Gabi Cherebețiu, mai mult pe domeniul medical, era Mihai Chezan. Îți dădea senzația că voleiul european-mondial era pe mâna voleiului românesc. S-ar fi putut exploata situația de atunci într-o manieră din domeniul diplomației.” - Ce faceți la ora actuală în Germania? - Am firma mea. Am lucrat 35 de ani în industria farmaceutică în Germania. Îmi duceam activitatea profesională în paralel cu cea sportivă. Acum nu mai am nimic de-a face cu voleiul. Mihai Coste, medaliat fără să participe Mihai Coste, un alt timișorean, în acele vremuri de tristă amintire a trăit câteva situații hilare. „În 1957 am fost pentru prima dată în naționala studențească. Trebuia să plecăm la Paris la «Universiadă». Eram în avion și când să plece avionul, am fost dat jos pentru că nu aveam pașaport. În 1958, la Cracovia, același lucru. În 1961 am primit medalia de campion mondial universitar, numai pentru simplu fapt că eram trecut în lotul țării. Este cea mai dragă medalie pe care o am. Atunci nu participasem din motive… economice. Adevăratul motiv pentru care nu primeam viză de a evolua afară a fost faptul că bunicul meu avusese relații cu regele, deci nu aveam față de națională. În 1970, când Ceaușescu a fost la New York, cel care i-a «organizat primirea», era Brutus Coste, fratele tatălui meu și nașul meu. Era președintele organizației țărilor cotropite de fosta URSS. Cu toate acestea, am fost solicitat de Dinamo, care mi-a promis că situația va fi rezolvată dacă mă transfer la ei. Aveam asigurat post de inginer și situația cu familia rezolvată. Eu mi-am văzut de meseria de inginer, pe care și astăzi, la 71 de ani, o profesez la o firmă germană, în proiectare”. Polisportivul Mihai Chezan Mihai Chezan a început să practice sportul din copilărie. Din stirpea lui Costi Herald, era un adevărat polisportiv, în adevărata accepțiune a cuvântului. În 1954, când a dat examen la ICF, a fost solicitat la patru echipe naționale de tineret de volei, baschet, handbal și atletism. „M-am dus până la urmă la volei, pentru că tabăra de tineret era la Piatra-Neamț și nu văzusem Moldova, iar în Piatra-Neamț aveam un frate de-al lui tata, deportat, fiind expropriat. Și noi am fost expropriați și cu domiciliul forțat. Eram foarte înstăriți. Tata a murit la «canal». Nu doresc să politizez, dar eu încă mai am multe probleme. Eu șapte ani am fost sparing - partener în țară, pentru că nu aveam viză, nu aveam pașaport. Personal, nu fusesem afară datorită originii. Apoi, încet - încet, s-au convins că nu trădez țara. Am fost apoi director la Federația din Israel, în 1971 și 1972. Apoi, la naționalele de tineret, de fete. Sunt încă instructor al Federației Internaționale de Volei și nu cu mult timp în urmă am primit din partea acestei federații asigurarea. Din păcate, nu mă prea atrage să mai merg pe avioane, am devenit mai comod”. - Cum apreciați această perioadă din voleiul românesc? - În primul rând, sunt obsedat de invazia și inflația de străini în mișcarea sportivă românească. Noi am avut tradiție în pregătirea sportivă. Chiar și pe timpul comunismului se făcea un lucru frumos, selecția, apoi pregătirea copiilor. Noi ne gândeam să facem sportivi sănătoși, viguroși să facem echipe naționale bune. Acum îi aducem de pe afară. Cu cine să mai țin, să țin cu doi sârbi, doi ruși și unul din nu știu ce țară? Mai bine mă uit la campionatul italian, să văd volei de clasă. Campionii din 1963 și-au promis noi revederi, fie la unul, fie la altul și atunci poate că vor veni și cei care, din diferite motive, nu au putut ajunge. Ce-i leagă pe acești mari performeri? Prietenia de peste ani, o prietenie care nu ținea de culoarea vreunui club sau altul.