„Vitezele" Justiţiei

Mai vocală ca niciodată, doamna Livia Stanciu l-a privit în ochi pe preşedintele Iohannis, la şedinţa CSM, declarând ritos că Justiţia nu va putea fi îngenuncheată nici măcar din raţiuni de pace politică. Să fim bine înţeleşi...

Aplombul cu care se manifestă în ultima vreme preşedinta Înaltei Curţi vine din convingerea că Justiţia e pe val şi că prin condamnările în serie a unor importante persoane publice, din ultima vreme, îşi demonstrează nu numai independenţa, dar şi desprinderea de condiţia de instituţie marcată de sechelele corupţiei. 

Ai putea spune, privind portretul pe care i-l creionează doamna preşedintă, că e numai bună de pus în ramă sau pe un soclu. În aceeaşi ordine de idei vine şi preşedintele ţării cu aprecierea că şapte ani de supraveghere şi control sunt suficienţi şi că monitorizarea României ar trebui să înceteze.

Din nefericire lucrurile nu stau deloc aşa. Justiţia este încă departe de a inspira încredere publicului, atâta timp cât membrii de vază ai săi continuă să fie cercetaţi şi condamnaţi. Să nu uităm că peste o sută de magistraţi au fost condamnaţi definitiv doar în ultimii ani şi că un număr important – în frunte cu şefa DIICOT (fostă) îşi aşteaptă rândul. În continuare, sectoare importante ale justiţiei adoptă comportamentul de tarabă, deciziile putând fi negociate în valută sau chiar în moneda naţională. Cei care au de-a face direct cu mecanismele sale nu-şi fac iluzia că vor beneficia de un tratament corect, pentru că ştiu ce se întâmplă în culise. Condamnările unor persoane care păreau de neatins, datorită protecţiei politice, au adus un val de speranţă, dar nici aceasta suficient de convingătoare.

De ce? Pentru că Justiţia demonstrează că poate lucra cu mai multe „viteze”, în funcţie de persoana pe care o au în vizor şi de „interesul” naţional. A existat imperativul unei schimbări în tabloul politic? Justiţia s-a făcut preş în faţa acestuia şi chiar instituţia condusă de doamna Livia Stanciu a demonstrat cum se poate manipula o decizie. Este vorba despre procesul de incompatibilitate al actualului preşedinte, pentru care Înalta Curte a găsit soluţiile amânării judecăţii până la limita la care sentinţa nu mai are nici o valoare. Desigur, procesul continuă, dar rezultatul său (previzibil) va mai putea fi aplicat doar peste 5 sau 10 ani. De ce? Interesul... naţional.

Când, însă, a fost vorba de un „inamic public” de talia lui Voiculescu, aceeaşi Înalta Curte nu s-a sfiit să acţioneze practic după bunul plac, comprimând aceleaşi termene şi neluând în considerare aspecte cu adevărat discutabile ale procedurii. S-a mers până acolo încât s-a constituit un complet special de „executori” a căror misiune nici măcar n u a fost disimulată. Nu mă pronunţ în privinţa vinovăţiei sau nevinovăţiei lui Voiculescu, dar îmi este limpede că drepturi ale sale de apărare au fost încălcate brutal, acţiunea culminând cu respingerea contestaţiei în anulare în condiţiile în care probele aduse de avocaţi erau indubitabile.

E greu să convingi, cu exemple de acest fel, opinia publică de faptul că Justiţia a devenit unul dintre stâlpii pe care societatea se poate sprijini cu nădejde.