Visul lui Băsescu

Co-președinții Alianței DA au făcu rocadă. A plecat Tăriceanu de la Victoria (în sfârșit!) și a venit Boc. Traian Băsescu are de ce să fie mulțumit, chiar dacă lucrul acesta se întâmplă cu o întârziere de aproape trei ani și fără „anticipatele” atât de dragi lui. „Îmi văd visul cu ochii”, zice președintele, asemenea lui Martin Luther King. „I have a dream” - un guvern cu susținere majoritară! Dar și Guvernul Tăriceanu a avut susținere majoritară, până în 2007, când premierul le-a făcul vânt democraților, trimitându-i în Opoziție. Rămâne, totuși, ciudată satisfacția președintelui, mai ale pentru cei care i-au colecționat declarațiile referitoare la „puterea ticăloșită” de până în 2004 și la „clanurile mafiote” de după. Alcătuirea unei majorități confortabile pentru guvernul condus de omul său de casă pare să-i fi spălat pe social-democrați de toate păcatele. Atât de fericit este președintele că a scăpat de oamenii lui Fenechiu și ai lui Patriciu, încât îți vine să crezi că l-ar fi acceptat până și pe Adrian Năstase cu un portofoliu în guvernul în care și-au găsit loc, totuși, vreo patru dintre „oamenii” lui, exponenți nemijlociți ai puterii des-ticăloșite. Este „cadoul de Crăciun” pe care și-l dorea. În lipsă de un guvern exclusiv democrat - cum nădăjduiau mulți dintre exponenții convingerilor portocalii, merge și omul roșu-portocaliu. Este aproape limpede că în viață nu poți avea tot ce-ți dorești și ești nevoit să te mulțumești cu ce ai. Băsescu și-a dorit un guvern monocolor și are unul bicolor - e drept, în nuanțe apropiate, inclusiv istoric. Și-a dorit un guvern cu mulți tineri și are unul cu vreo trei - dacă îl punem la socoteală și pe Boc. Și-a dorit un guvern rupt de „grupurile de interese” și are parte de unul cu exponenți ai aspirațiilor lui Mazăre, ale lui Vanghelie și ale altor câțiva baroni de viță mai veche sau mai nouă. Are, în schimb, o majoritate parlamentară confortabilă, cum n-a avut niciunul dintre guvernele de până acum: merge și așa. În urmă cu exact 19 ani, tot de Crăciun, se instala primul guvern democratic. Ales în Piața Universității, unde mulțimea dezlănțuită l-a trecut în opoziție veșnică pe Ceaușescu. Tribunalul volant n-a făcut decât să confere o brumă de legitimitate acestei sentințe populare. Românii au întâmpinat și atunci cu speranțe noul Executiv, condus de băiatul în pulover care tocmai declarase că numele partidului din care aveau să se tragă aliații de astăzi „suna ca dracu'”. Era și acela un guvern amestecat, ca cel de astăzi, în care se regăseau „foști”, considerați a fi ceva mai democrați decât cei dați jos, și emanați ai diverselor grupări care s-au întâlnit și s-au confruntat surd pe coridoarele CC-ului cucerit cu arma în mână. A fost un guvern al cărui program a fost, ca de obicei, plastic sintetizat de „Mirică, fă-te că lucrezi”, atunci când Roman anunța în prima ședință a FSN-ului că s-au alocat de urgență 20 de milioane de dolari pentru importul de alimente: „Nu 20, 200 ar trebui! Poporul trebuie să resimtă această schimbare!”. Astăzi, rolul lui Boc e cam același: să facă poporul să simtă schimbarea. Care schimbare?