„Vino să vezi ce n-ai văzut până acum!”

Există copii care sunt mai stăpâni pe sine decât oamenii maturi şi care au chiar harul de a povesti o întâmplare cu mai mult talent decât ar face-o mulţi adulţi, chiar dintre cei care au o profesie în care ar trebui ca exprimarea lor să fie impecabilă. Un asemenea exemplu a întâlnit Marian Godină, un poliţist ajuns celebru şi el tocmai datorită darului de a povesti cu mult umor întâmplări care ar putea părea banale. Un şofer a încercat să dea cu spatele, nu s-a asigurat foarte bine şi a dat peste o fetiţă. Din fericire, aceasta s-a ales doar cu nişte julituri, însă incidentul a făcut să se întâlnească cu Marian Godină şi astfel să se vorbească despre talentul şi inteligenţa sa.
„La spitalul de copii se prezentase o mamă a cărei fetiţă fusese lovită de o maşină. Medicii au anunţat poliţia, aşa că m-am dus acolo împreună cu colegul meu. Fetiţa avea şapte ani şi, din fericire, avea doar nişte julituri la genunchi. L-am lăsat pe colegul meu să audieze mama fetiţei şi eu m-am dus la maşina de poliţie pentru a completa alte documente. În timp ce scriam, colegul a venit şi mi-a zis să intru şi eu în spital, să asist la audiere: «Vino să vezi ce n-ai văzut până acum!». Am intrat în salon şi colegul a rugat-o pe fetiţă să-mi spună şi mie exact ce i-a povestit şi lui.
«Deci...of...şi eu încep cu deci! Scuze! Fără deci. Veneam de la magazin, de unde îmi luasem revista mea preferată şi mă îndreptam spre casă. Mergeam pe trotuar, normal! Doar nu vă gândeaţi că pe stradă! Şi cum mergeam eu aşa, cu gândul că în curând mă voi delecta cu revista mea, o maşină a dat cu spatele din parcare şi m-a atins. M-a atins uşor, dar tot am căzut şi m-am lovit la genunchi. Nu sunt eu sperioasă de fel, dar am ţipat şi şoferul s-a oprit. A coborât repede şi a venit la mine să mă întrebe ce am păţit. Ha, ha, ha, ditamai bărbatul era mai speriat decât mine. I-am spus că sunt în regulă şi că nu am păţit nimic, iar el a venit cu mine până acasă ca să se asigure că sunt în regulă. Ba chiar m-a şters pe genunchi şi pe haine. I-am spus să se calmeze că nici nu mă mai doare. M-a mai rugat încă o dată să îl iert şi a plecat. Eu am intrat în casă şi i-am spus mamei ce am păţit şi ea m-a adus la spital ca să se asigure că nu sunt lovită mai tare. Acum mi-a spus colegul dumneavoastră că acel domn nu trebuia să plece şi trebuia să anunţe poliţia. Aşa mă oftic, că nici eu nu am ştiut, că aş fi sunat eu. Săracul om chiar nu a fost rău şi nici nu a vrut să mă lovească. Acum o va păţi urât, aşa-i?».  
Eram fascinat şi uimit de vocabularul şi inteligenţa fetiţei. Văzând că e atât de isteaţă, mă gândeam că ne va fi mult mai uşor să-l găsim pe şoferul care părăsise locul accidentului, dar nici chiar atât de uşor pe cât s-a dovedit în final.
-Spune-ne, te rog, l-ai recunoaşte dacă l-ai vedea iar?  
-Normal! Credeţi că-s aşa uitucă? Era un bărbat cam la 45 de ani, avea părul aşa grizonant, sprâncene foarte groase, aproape unite, o barbă foarte mare, îngrijită, de înălţime medie...
-Şi maşina ştii de care era?  
-Da. Era o maşină albastră cu 4 uşi.
-Era d-aia aşa scurtă sau lungă?
-Nu era break. Era normală, cred că berlină îi zice, nu?
Colegul meu se uita la mine şi râdea copios.
-Dacă tot ştii că era berlină, nu ştii şi ce marcă era?  
-Nu era o marcă de renume, că aş fi ştiut. Dar voi nu puteţi afla? Tata mi-a zis că maşinile au numerele ălea pentru a putea fi găsite de poliţie. Aşa cum avem noi CNP-urile.
-Noi putem să aflăm după numere, dar de unde să avem numărul? -Îl ştie mama.  
-Păi mama de unde îl ştie?  
-L-a notat pe revistă.
-De unde l-a avut?  
-I l-am spus eu când am intrat în casă”, a povestit Godină pe pagina sa de facebook.