Viclenie sau prostie…

În urmă cu vreo lună, la Napoli, un coleg de breaslă dă buzna în camera de hotel într-o stare de excitație bine jucată. “Ai auzit?” “Ce să aud?” “A demisionat Băsescu!” Am rămas câteva clipe deconcertat – nu pentru că o astfel de știre ar fi trebuit să mă întristeze sau să mă bucure (nu mai am de mult astfel de trăiri politice). Dar gestul nu intra în fișa postului personajului. Văzându-mă în starea respectivă, vestitorul n-a mai rezistat: “Am vrut să văd cum reacționezi. N-a demisionat!” Spera cel mult să primească o bere… Săptămâna trecută, la Palm Springs, în California, scena se repetă. Un coleg de delegație, altfel om serios care nu se ține de bancuri, îmi bate la ușă. “Ai auzit?” “Ce să aud?” – am replicat, bănuitor. “A căzut Guvernul!” Cum cel al Americii nu putea să cadă, era desigur vorba despre cel de la București. Omul își păstra mina serioasă, în ciuda privirilor mele suspicioase… Era adevărat. Căzuse Guvernul Ungureanu, într-un mod neașteptat pentru toată lumea. Inclusiv pentru beneficiari. Ce se putuse întâmpla? Cum distanța îți oferă o perspectivă mai largă asupra problemelor, am încercat să descifrez de acolo tâlcul întâmplării. Coaliția dispunea de o majoritate asigurătoare, în ciuda dezertărilor din ultima vreme. Opoziția își făcea treaba de rutină, în așteptarea alegerilor. Ungureanu își vedea de privatizările lui și de alocările din fondul de rezervă întru mulțumirea clientelei nemulțumite. Nu putea fi decât mâna lui Băsescu. Precis a pus el ceva la cale. Ca de pildă o ieșire preventivă din scenă a PDL-ului, înainte de epuizarea totală a creditului electoral. Cam ca la spanioli, dar fără alegeri anticipate. Când am aflat și vestea că Ponta a fost nominalizat pentru formarea noului Guvern, am rămas perplex. Cu doar vreo două săptămâni înainte Băsescu invocase cu tărie, din nou, articolul 91 din Constituție care nu-l lăsa să-l numească pe Ponta. Atunci de ce-a făcut-o, vicleanul președinte? Precis a pus la cale ceva: ăla micu să facă guvern, să se prezinte în parlament unde, mobilizându-se toată armada pedelisto-uneperisto-udemeristă să-l trântească, iar el să poată spune: “Ați văzut? Eu am făcut totul! Dar…” Acum sunt mai convins ca oricând că realitatea este aceasta: nici cea mai mare viclenie nu poate egala, în rezultate, prostia și indiferența. A fost vorba pur și simplu de nesimțirea celor care au lăsat lucrurile să meargă cum or merge. Și n-au venit la vot, luându-i prin surprindere pe moționari, la fel de nepregătiți să preia puterea, cum erau ei să o piardă. Explicația este simplă: Băsescu a pierdut controlul. Pentru prima dată în opt ani, nu mai este el cel de la butoane. Pentru el este începutul sfârșitului, un sfârșit detonat de Arafat și făcut să explodeze de Frunzăverde. Președintele-jucător se pregătește să ia loc în tribună și să se uite cu jind cum alții se joacă cu jucăriile lui…