Viață ca acum 100 de ani

În 1909, familia Guiman sărbătorea ridicarea căsuței lor, cocoțată pe coama dealului, scrijelind anul pe una dintre grinde. Era cea mai apropiată așezare umană de drumul ce leagă Poiana Mărului de Șinca Nouă, într-un cătun răsfirat pe dealul Măgura, denumit după valea ce-i șade la picioare: Valea Lungă. Pragul celor câteva case rânduite pe culmile dealului ca niște boabe de grăunțe aruncate la orătănii nu a fost trecut niciodată de vreun cablu electric. Pe fila calendarului bisericesc, prins în pioneze pe perete, stă scris 2009, însă lampa arde cu flacără domoală, ca acum 100 de ani Drumul către cele câteva căsuțe ce formează cătunul Valea Lungă nu este trecut pe hartă. În realitate, el este o potecă ce s-a lățit cu timpul, călcată de roțile tractoarelor care tot mai rar vuiesc în vale. Plouase și, înainte de prima cotitură, mașina s-a dat bătută, după ce s-a bălăcărit în noroi. „Nu aveți șanse să urcați, mai ales acuma. Doar tractoarele mai dovedesc pe vremea asta”, ne avertizase o localnică din „discoteca–pensiune”, așezată stingher pe șoseaua ce leagă Poiana Mărului de Șinca Nouă. Gândul de a lua la pas drumeagul noroios nu ne surâdea, însă am avut noroc cu Emil Guiman. Localnicul, a cărui căsuță frumoasă și modernă se întindea la buza drumului, meșterea la un tractor micuț, parcă intrat la apă. „Îl am de prin ungurime. Fără el, doar pe jos mai urci la deal. Are și disc, cu el am arat, am discuit”, ne spune bărbatul de 34 de ani, mândru de tractorul-pitic. Când plouă, aici se urcă cu tractorul Ne cocoțăm pe aripa tractorașului și Emil trage de-o manetă. Motorul începe să pocăne și să trosnească fumegând și pornește gâfâind prin noroi. „Iarna nici cu el nu poți să urci. Urci, aluneci, îl lași acolo și pleci mai departe. N-ai ce face”, ne spune, în timp ce ne îndeamnă să ne ținem bine. În ultima vreme, tehnologia a început să urce și ea la deal. „Tractoare nu prea mai vezi, că nu se mai face agricultură. Dar mai vezi jeepane, ATV-uri, din când în când”. Emil nu s-a născut în casa cea frumoasă de la gura drumului, ci undeva mai la deal. După 45 de minute de mers prin noroi, serpentinele s-au transformat într-o potecă șerpuită, tot mai îngustă pe măsură ce urcăm. Casa lui natală se vedea pe coama dealului, împrejmuită de acareturi. Micuță, cocoșată de vreme, realizată din chirpici și vopsită în albastrul acela spălăcit de ploaie. În fața ei, rugineau împreună un Trabant și o Dacie. „Fratele meu avea o boală cu mașinile. Le-a tras până aici cu caii, că altfel…”. Acolo le-a tras, acolo au rămas. Aici nu a ajuns „internetul”, nici telefonul fix, nici gazul sau apa curentă. „N-a avut niciodată nici măcar televizor” Este prima casă din cătunul Valea Lungă. Celelalte, nu mai multe de 10 la număr, nici măcar nu se văd, de parcă ar juca „de-a v-ați ascunselea” printre movile și pomi. Sunt mai răsfirate decât grăunțele aruncate în poiată, la găini. Pe burta dealului, în jos, o bătrânică păștea două miorițe, într-o liniște monumentală. Vederea străinilor în bătătură le-a făcut pe toate trei să ridice privirea. Ana Găiman are 70 de ani și a început să urce alene dealul, urmată de cele două oițe sfetnice. Este mică, firavă și tăcută, dar curioasă de străinii care i-au dat binețe. „Nu știe cum e să trăiești cu tehnologie, că n-a avut niciodată nici măcar televizor. Așa s-a obișnuit”, ne spune Emil. El este mezinul familiei, cel mai mic dintre cei cinci frați care au crescut în căsuța de pe deal. Căsuța are doar două camere: dormitorul, utilat cu patru paturi, și bucătăria. „Aici dormeam noi, toți cinci. Când veneau musafiri, țin minte că dormeam și pe lada de zestre a mamei. Dormeam și câte trei în pat”. „Mama” Ana Guiman este însă tânără, în comparație cu casa, construită de părinții ei. Casa împlinește anul acesta 100 de ani. „Are anul construcției scrijelit aici, pe grindă”, ne arată Emil, arătând numărul 1909. Scria urât la lumina lămpii Viața acum 100 de ani era mai domoală, și totuși, oamenii se mișcau mai repede. „Ne chinuiam. Învățam la lampă, la lumânare. Eram trei frați la o masă, luminată de o singură lumânare. O mai trăgea unul către el, altul către celălalt. Ăl mai mare ne mai ghiontea. Tocmai de aia scriam urât”, își amintește Emil. „Învățam mai mult cu vaca, pe deal. Școala era la patru kilometri. Patru dus, patru întors. Rupeam papucii târâindui-i prin pietre. Mai apoi s-a băgat autobuz. Auzeam autobuzul tocmai din depărtare, cum dădea curba. Atunci o luam la fugă cu toții direct la vale. Iarna ne puneam cu burta pe ghiozdan și ne țineam de bretele și așa ne duceam la vale, de ne săreau toate caietele și cărțile din el”. Și totuși, Emil crede că era mai frumos decât acum. „Copii din ziua de azi nu mai sunt așa. Nu se mai joacă așa de mult, nu mai aleargă așa de mult. Toată ziua numai calculator și televizor”. Când au mai crescut, frații Guiman au încercat să aducă și-n casa lor „modernizarea” de care se bucurau colegii din vale. „Fratelui meu tare îi mai plăcea să meșterească la d-astea. A făcut odată o morișcă și a legat-o la dinam. Dar nu a ținut prea mult”. Gazul lampant, tot mai greu de găsit Viața acolo unde nu a ajuns niciun stâlp de electricitate urmează „bioritmul” natural al naturii. „Ne trezim o dată cu găinile și ne culcăm o dată cu găinile”, ne spune bătrâna Ana, în timp ce ne arată cum funcționează lampa. Timpul a trecut, copiii s-au făcut mari și au plecat la casele lor, încălzite cu calorifere, răcite cu aer condiționat, animate de televizoare, calculatoare, radiouri și combine audio, și luminate cu becuri incandescente. „Eu a trebuit să-mi cumpăr stâlpii de curent. Am luat vreo cinci, ca să ajungă curentul la mine”, spune, amuzat, Emil. Bunicul lui a murit și Ana Guiman a rămas singură în pustietatea dealului, „socializând” cu cele trei oi, vaca și vițica. Deși „la vale”, în supermarketuri, poți să cumperi tot ce vrei, „gazul” de lampă se găsește din ce în ce mai greu… 35 de case neelectrificate în Poiana Mărului Comuna Poiana Mărului este una dintre cele mai pitorești localități din județul Brașov. Satele sale cu căsuțe „uitate” pe dealuri conferă un aspect idilic acestui peisaj. Ele nu se ascund doar de civilizație și banal, ci și de încercările Societății Electrica de a le electrifica. Tocmai de aceea, numărul familiilor care își trăiesc viața la lumina lumânării sare de 30. „35 de familii au mai rămas fără curent în toată comuna Poiana Mărului și asta fie că n-au vrut, fie pentru că nu au avut posibilități financiare. Ultimele branșamente în zonele neelectrificate au fost realizate în 2005, când Guvernul a dat o hotărâre prin care aloca bani către Electrica, special în acest scop. Unele familii tot nu și-au permis, pentru că branșamentul la rețea trebuia suportat din buzunarul propriu. În funcție de așezarea casei, fiecare cetățean trebuia să cumpere între unul și cinci stâlpi. Fiecare stâlp costa pe atunci cinci milioane de lei vechi. Au mai existat și familii care nu au dorit să se racordeze la rețea, fiind oameni bătrâni, care nu mai aveau copii sau nepoți dor-nici să rămână în casa lor. Acum, oamenii mai solicită racordarea la rețeaua de energie, însă dacă Guvernul nu dă bani, nu mai putem face nimic”, a declarat Nicolae Codreanu, primarul din comuna Poiana Mărului.