Vânătoarea de vulpi

Sunt sigur că Gabriel Oprea a avut un motiv foarte serios să-l numească pe chestorul Virgil Ardeleanu la comanda „afacerilor interne” ale Poliției – DGIPI. Altfel nu ar fi riscat să înfrunte nemulțumirea „granzilor” din PSD, începând cu Ion Iliescu și Mircea Geoană și continuând cu Liviu Dragnea și – evident – Marian Vanghelie. La fel de sigur sunt că a avut motive la fel de serioase să nu-și informeze „superiorii” pe linie de partid, punându-i în fața unui fapt împlinit. Probabil că dacă l-ar fi trecut pe Virgil Ardelean pe lista de propuneri înaintată lui Geoană, ar fi avut de înfruntat o anumită opoziție. Virgil Ardelean a fost polițist la Cluj. Acolo a reușit să treacă, fără să fie afectat personal, peste „sindromul Caritas-Stoica” și să rămână în afara suspiciunilor pe care le-a generat în rândul notabilităților zonei tentația câștigului de opt ori, din care nu puțini deținători ai puterii au fost printre cei care s-au înfruptat. A fost adus în București, de la Cluj, de ministrul Dejeu, în 1997, într-o încercare de a mai curăța peisajul de încrengătura de interese dintre poliție și lumea interlopă. A fost numit, mai întâi, șef al Poliției Capitalei, după care a preluat conducerea celebrei unități „Doi și un sfert” transformată ulterior îm Direcția Generală de Inspecție și Protecție Informativă a Ministerului. A „schimbat” mai mulți miniștri de Interne, începând cu Dejeu și continuând cu Dudu Ionescu, trecând apoi prin mandatul con-orășeanului său Rus și al ploieșteanului Marian Săniuță. Schimbarea din 2004 nu i-a clătinat în niciun fel scaunul, cu atât mai mult cu cât noul ministru, Blaga, era și el tot din Ardeal. I-a venit de hac - ca să spun așa - doar cel de-al treilea președinte sub care a lucrat și cu care se pare că nu a avut o relație atât de armonioasă ca și cu ceilalți doi. Ardelean a fost primul dintre cei trei șefi de servicii secrete cărora Băsescu le-a cerut demisia, ca să șteargă rușinea fugii lui Omar Hayssam, care și-a dat-o, deși ar fi fost, poate, singurul care nu avea motive să și-o dea: semnalele date de el, constant, nu au fost, practic, luate în seamă nici de judecători și nici de procurori. Motivele este bine să nici nu le reamintim. Că demisia sa nu a fost bine primită de ministru s-a văzut din faptul că Blaga, în ciuda dorinței sale de a se întoarce în Clujul natal, l-a reținut în Capitală, oferindu-i un post de coordonare la nivelul ministerului. Unul, însă, care-l reținea mai în spatele scenei, prin culise. Aici l-a regăsit (vorba vine) Gabriel Oprea. Fără îndoială că Virgil Ardeleanu este un bun profesionist. Cei nouă ani petrecuți la cârma structurii contrainformative dovedesc acest lucru. Dar, mai ales, Ardelean a fost, în această funcție, un abil politician. A știut să capteze bunăvoințe și nu a ezitat să facă serviciile - legale - pe care le putea face din poziția pe care a ocupat-o. Ministerul de Interne a fost și mai este o imensă șerpărie, în care colcăie interese divergente și complicități ascunse. Pentru a stăpâni un asemenea organism este nevoie nu doar de o structură adecvată, ci și de un conducător experimentat și inspirat. Chestorului Ardelean îi datorează câte ceva cam toate forțele politice de pe scenă, tratate egal, când s-au aflat la putere sau în opoziție. Și poate că acesta este secretul numirii sale în funcție, de către un ministru care a avut de înfruntat o concurență serioasă în cadrul propriului său partid. P.S. „Judecarea” lui Oprea este un lucru aproape fără precedent. Majoritatea cu care i s-a retras sprijinul politic dovedește că, dincolo de aparențe, au existat motive serioase, între care cel mai acut mi se pare acela al „trădării”, pentru care sancțiunea nu putea fi mai ușoară...