Văcăroiu – 150!

Este, probabil, o coincidenţă fericită că la momentul în care Curtea de Conturi aniversează primul său centenar şi jumătate, în fruntea sa se află o persoană de calibrul lui Nicolae Văcăroiu.
Poate unul dintre cei mai puţini atraşi de publicitatea ieftină dintre politicienii români, Nicolae Văcăroiu a adoptat, de la numirea sa, o strategie low profile la care n-a făcut decât rareori rabat. Printre puţinele sale apariţii publice din aceşti cinci ani se numără o participare la sesiunea Clubului de la Bucureşti al lui Ion Iliescu, în care a lansat o veritabilă bombă: faptul că din fiecare leu, ban public, se fură, prin diverse mijloace şi tertipuri (în general binecunoscute guvernanţilor), aproape jumătate! O concluzie dureroasă mai ales pentru cel care prin „fişa postului” se confruntă zilnic cu această realitate.
Nicolae Văcăroiu este, poate, una dintre cele mai „titrate” persoane din politica românească. A apărut practic pe neaşteptate, când a fost desemnat premier de către Ion Iliescu. S-a dovedit o alegere inspirată, chiar dacă nu de puţine ori a fost copleşit de reproşuri din partea celor care se aşteptau ca România să decoleze cu grăbire spre bunăstare. A avut sarcina ingrată de a stabiliza o societate aflată pe toboganul destructurării, sarcina sa fiind de a stabiliza o economie în derivă şi de a o pregăti pentru viitoarele reforme. Cât de bine a reuşit se poate vedea astăzi, când un guvern intrat în pâine pe cai mari şi cu susţinere politică impresionantă (Guvernul Văcăroiu s-a aflat în minoritate...) nu reuşeşte să facă nimic din ceea ce şi-a propus şi a promis, cu excepţia unei interminabile şi sterile bătălii verbale. Văcăroiu a revenit în prima scenă în 2000, ca preşedinte al Senatului, cu o prestaţie de un echilibru şi tact care au făcut ca şi la „schimbarea” din 2005 să rămână în funcţie. A fost al doilea om în stat până la finele lui 2007, după ce a trecut şi prin experienţa interimară a primului om în stat, de care s-a achitat cu o decenţă care a sărit în ochi abia la următorul episod.
Opţiunea sa pentru Curtea de Conturi, prin care a renunţat, practic, la alţi trei ani de mandat, a surprins pe mulţi. Inclusiv pe mine. Când i-a pus această întrebare mi-a răspuns simplu, în stilu-i cunoscut: „Am considerat că trebuie să mă întorc la uneltele mele!” Adică la economie, pe care a practicat-o cu succes inclusiv în trecutul regim, în care a ocupat o funcţie importantă la Comitetul de Stat al Planificării, fără a fi nomenclaturist.
Pentru mulţi dintre cei care au considerat că odată cu preluarea şefiei „antipaticei” instituţii, vor avea acolo un om al lor, care să-i ajute la nevoie, Nicolae Văcăroiu a constituit o dezamăgire. Pentru că n-a ajutat pe nimeni. A pus legea în faţă şi interesul general, ceea ce a făcut să nu se mai bucure de aceeaşi popularitate în partidul din care nu sunt sigur că mai face parte. A câştigat însă respectul tuturor – cu excepţia celor prinşi cu ocaua mică. O dovadă o constituie şi faptul că la aniversare a fost onorat de prezenţa majorităţii liderilor momentului, iar reprezentarea internaţională este mult peste ceea ce au beneficiat alte evenimente de acest gen.
Nicolae Văcăroiu mai are de stat patru ani în „Tolstoi” – clădirea nefuncţională în care funcţionează Curtea. Iar obiectivul pe care şi-l propune îl onorează: să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a descuraja sportul naţional al jafului din banul public.