Va fi 2024 noul 1933?

Ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler în 1933 este mai mult decât relevantă în prezent, scrie istoricul Mark Jones într-un editorial Project Syndicate. Redăm în continuare argumentele istoricului.
O mare parte a lumii va vota în acest an în cadrul unor alegeri cruciale şi, chiar dacă există semne de avertizare, prea puţini comentatori, politicieni şi lideri din lumea afacerilor recunosc în mod deschis că democraţia liberală însăşi este în joc.
La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a fost numit cancelar al Germaniei. Pentru susţinătorii săi, aceasta a fost o zi de „revoluţie naţională” şi de renaştere. Aceştia credeau că Germania avea nevoie de forţa reparatoare a unui om puternic şi autoritar după 14 ani de „sistemul” liberal-democratic de la Weimar. În acea noapte, Cămăşile Brune purtătoare de torţe ale lui Hitler au mărşăluit prin centrul Berlinului pentru a marca zorii unei noi ere.
A fost, de asemenea, un moment triumfător în istoria înşelăciunii populare. Încă din primele zile ale Republicii de la Weimar, politica acesteia a fost atacată prin campanii de dezinformare, inclusiv de minciuna că democraţia de la Weimar era opera unei cabale de evrei şi socialişti care „înjunghiaseră Germania pe la spate” pentru a-i asigura înfrângerea în Primul Război Mondial.
Astăzi, puţini sunt cei care contestă faptul că sosirea lui Hitler a reprezentat un punct de cotitură în istoria lumii, începutul unui proces politic care avea să ducă la cel de-al Doilea Război Mondial şi la Holocaust. Dar Hitler nu a „preluat puterea”, aşa cum au susţinut ulterior naziştii. În schimb, aşa cum a explicat biograful său Ian Kershaw, el a fost „împins la putere” de un grup mic de oameni influenţi.
Unul dintre aceşti oameni a fost Franz von Papen, care a fost cancelar în 1932. El a crezut (în mod infam) că Hitler şi Partidul Nazist – de departe cel mai mare partid după alegerile pentru Reichstag din 1932 – ar putea fi folosiţi pentru a promova o agendă conservatoare. În mod similar, preşedintele Germaniei, fostul feldmareşal Paul von Hindenburg, dorea să se folosească de Hitler pentru a restaura monarhia.
Dar planurile acestor conservatori au fost în curând spulberate de conducerea nemiloasă a lui Hitler, de violenţa nazistă şi de graba publicului german de a se alătura regimului şi de-a deveni parte din promisa redeşteptare naţională. Liberalii şi social-democraţii care s-au opus lui Hitler au fost fie supuşi violenţei, fie prinşi în propriul lor optimism de evadare. Oricât de rău ar fi mers lucrurile, îşi spuneau ei, regimul lui Hitler se va prăbuşi în cele din urmă. Luptele interne ale naziştilor vor pune cu siguranţă capăt noului guvern.
Dincolo de liberali şi socialişti, o parte mai largă a societăţii germane presupunea că Hindenburg, care promisese să fie preşedintele tuturor germanilor, îl va ţine pe Hitler în lesă, în timp ce alţii se aşteptau ca armata să facă acest lucru. Toţi fuseseră păcăliţi de capacitatea lui Hitler de-a părea respectabil în ultimii ani ai Republicii de la Weimar.
La 100 de zile după ce Hitler a devenit cancelar, aşa cum a arătat istoricul Peter Fritzsche, dorinţa nemiloasă de putere a naziştilor a devenit prea clară. Până la sfârşitul verii anului 1933, societatea germană a fost pusă la punct. Nu mai existau partide politice independente, sindicate sau organizaţii culturale. Doar bisericile creştine păstrau un anumit grad de independenţă.
Un an mai târziu, în vara anului 1934, Hitler a ordonat asasinarea rivalilor săi din interiorul partidului şi, în urma morţii lui Hindenburg, la 2 august, s-a declarat Fuhrer. Dictatura sa era completă. Până atunci, primele lagăre de concentrare erau deja în funcţiune, iar economia era pusă pe calea războiului.
Această perioadă istorică rămâne mai mult decât relevantă şi astăzi. Sute de milioane de oameni vor vota în acest an în alegeri cruciale şi, chiar dacă există semne prevestitoare, puţini comentatori sunt pregătiţi să o spună cu voce tare: 2024 ar putea fi noul 1933.
Imaginaţi-vă doar lumea peste un an, cu dezinformarea care a doborât majorităţi democratice din întreaga lume. Preşedintele Donald Trump pune capăt sprijinului Statelor Unite pentru Ucraina. NATO nu mai reprezintă o frână pentru visele lui Vladimir Putin de a construi un nou imperiu rusesc în toată Europa de Est. O masă critică de partide de extremă dreapta în Parlamentul European blochează un răspuns european unificat. Polonia, Estonia, Lituania şi Letonia sunt pe cont propriu. În condiţiile în care războiul din Gaza s-a extins într-un conflict regional, Putin profită de ocazie pentru a lansa un alt război-fulger, însoţit de rachete cu rază lungă de acţiune. Iar în mijlocul haosului, China decide să cucerească Taiwanul.
Perspectivele pentru 2024 sunt atât de sumbre, încât mulţi refuză să le contemple. La fel cum liberalii din 1933 au prezis că Hitler va eşua rapid, iluziile de astăzi ne întunecă judecata. Suntem somnambuli – pentru a împrumuta metafora potrivită a lui Christopher Clark pentru debutul Primului Război Mondial – într-o nouă ordine internaţională.
În magistrala sa istorie în două volume a epocii interbelice, Zara Steiner se referă la anii 1929-1933 ca la „anii de balama”, când idealismul în relaţiile internaţionale a fost înlocuit de „Triumful întunericului”. În 1926, liberalii păreau să fi câştigat: ministrul francez de externe Aristide Briand şi omologul său german, Gustav Stresemann, au împărţit Premiul Nobel pentru Pace pentru munca lor în vederea reconcilierii franco-germane, iar Germania a aderat la Liga Naţiunilor. Naţionalismul extrem părea izolat în Italia lui Mussolini.
În faţa crizelor globale de astăzi, nu există loc pentru optimism. Ne aflăm, potenţial, într-un alt an de balama. Dacă liberalii acţionează acum, ei încă mai pot învinge.
Ca un semn promiţător, sute de mii de germani au ieşit recent în stradă pentru a susţine democraţia şi diversitatea şi pentru a denunţa extrema dreaptă. Dar demonstraţiile dintr-o singură ţară nu sunt suficiente. Liberalilor germani trebuie să li se alăture şi alţii de pe întregul continent. O demonstraţie la nivelul întregului continent ar trimite un mesaj puternic. Sentimentul de urgenţă trebuie să se extindă în sus, în special la liderii de afaceri, cum ar fi directorul general al JPMorgan Chase, Jamie Dimon, care, pentru a se feri de riscuri, a început deja să se apropie de Trump.
Nu cu mult timp în urmă, liderii europeni s-au unit şi au făcut tot ce era necesar pentru a salva euro, deoarece au recunoscut că eşecul monedei unice ar pune capăt Uniunii Europene. Acum, europenii trebuie să facă acelaşi lucru pentru a face faţă ameninţărilor din acest an. UE are nevoie de un plan pentru o lume fără NATO. Are nevoie de noi instrumente pentru a face faţă unor lideri ai statelor membre precum premierul ungar Viktor Orbán şi premierul slovac Robert Fico, care preferă să pupe condurii lui Putin decât să apere democraţia. Este pur şi simplu inacceptabil ca Orbán să deţină în continuare un drept de veto asupra procesului decizional al UE.
În SUA, mobilizarea politică este marea variabilă. Oponenţii lui Trump trebuie să lase deoparte disensiunile şi să se unească în spatele preşedintelui Joe Biden. Ştim prea bine unde pot duce dezbinarea şi optimismul naiv.