USL sub acoperire?

Proiectul nu datează de ieri-alaltăieri. El a prins contur încă dinainte ca Antonescu să treacă „Prutul” alianţei, înapoi în PNL-ul clasic, sub presiunile nou-născutului USD. Nu sunt sigur că astăzi, în turul doi, n-ar fi mers Antonescu (dacă nu câştiga chiar din primul tur, cu susţinerea pe care – teoretic – ar fi avut-o), dar Ponta şi ai săi au simţit nevoia să-şi ia nişte măsuri de precauţie date fiind mofturile în serial al co-preşedintelui. Fisura din edificiul liberal a fost sesizată şi s-a acţionat cu „pana” Tăriceanu pentru a o lărgi suficient încât să crape. 

De atunci PSD a mizat pe o înlocuire a liberalismului natur, cu un surogat, pentru a putea păstra iluzia unei alianţe de felul celei care câştigase ultimele alegeri.

Gestul lui Tăriceanu de a se ralia foştilor parteneri a părut multora cam donquijottesc. Până când pe acest “orificiu” au început să curgă şi alţi liberali, cu care fostul premier a construit chiar un simulacru de partid, ca să aibă ce da la schimb, pentru a trece de la stadiul de “persoană fizică autorizată” la acela de “societate” în toată regula. Răsplata a fost pe măsură: a primit mai întâi funcţia de preşedinte al Senatului (preluată – culmea – chiar de la Antonescu), iar apoi i s-a trasat un culoar favorabil pentru a participa la alegeri. Nu pentru a-l concura pe Ponta – era evident că aşa ceva nu se putea – ci pentru a mai rupe câte ceva din tortul electoral al noii alianţe ACL. Locul pe podium obţinut de Tăriceanu i-a facilitat acestuia accesul spre o revenire în fruntea guvernului în cazul – foarte previzibil – că Ponta va câştiga preşedinţia.

Ce e însă cu acest USL, al cărui stindard expirat se flutură din nou? De ce e dispus PSD (mai ales liderii săi veleitari) să renunţe la şefia guvernului şi chiar la vreo cinci mandate de ministru, pe care ar urma să le dea celor care l-au urmat pe Tăriceanu? Explicaţia e simplă: PSD nu mai vrea să poarte povara definiţiei de “partid totalitar”, care ia totul când ajunge la putere. Este dispus să împartă şi puterea (cu măsură, însă) şi beneficiile acesteia, cu structuri care poartă alte nume, dar împărtăşesc aceeaşi filosofie şi aceleaşi idealuri: de a rămâne cât mai mult posibil la putere. Şi de a împărţi, totodată, responsabilitatea eventualelor eşecuri, previzibile în etapa dură care urmează după dezmăţul bugetar al anului electoral.

În plus, PSD mai mizează pe ceva: pe sprijinul liberalilor europeni, rămaşi fără o “antenă” în România, după defecţiunea populară a PNL-ului. Acum vor avea pe cine să se sprijine şi, cu ajutor primit din toate părţile interesate, PLR-ul poate trece din categoria Partidelor Foarte Mici, în aceea a Partidelor Mici şi Mijlocii.

Cei care strâmbă din nas faţă de procedeele utilizate de PSD n-ar fi rău să-şi amintească faptul că Băsescu a folosit aceeaşi formulă pentru a-şi întări PDL-ul, recurgând la artificiul UNPR-ului lui Oprea: o făcătură care şi-a câştigat din mers tresele. În politica românească totul este posibil şi nimic nu este prea ruşinos…