Ura! Ne-au calificat!

Ce începe prost nu se poate sfârşi bine. Sau se poate, dar nu în cazul nostru. Pentru că meciul câştigat marţi seară în faţa estonienilor n-a convins pe nimeni că am avea o echipă de campionat mondial. Iar Marica ar fi putut să dea degeaba cele două goluri, dacă olandezii erau nu doar valoroşi, ci şi serioşi, nedând curs tentaţiei de a o lăsa mai moale într-un meci din care nu câştigau altceva decât puţin mai mult prestigiu.

Deci, pe noi, ne-au calificat – practic – olandezii pentru ceva ce nu mai înseamnă nimic dacă nu ne bazăm pe propriile noastre forţe. La baraj nu vom mai aştepta să vedem, cu inima cât un purice, ce fac alţii şi dacă soarta ne mai trimite un semn de bunăvoinţă. Acolo va fi doar pe golurile pe care le putem da noi.

Chiar dacă Piţurcă şi-a atins obiectivul propus la preluarea Naţionalei din mâinile nepricepute ale juniorului Lucescu, asta nu înseamnă mare lucru pentru fotbalul românesc care parcurge una dintre crizele sale profunde. În mai bine de un an de experienţe neinspirate, selecţionerul n-a reuşit să demonstreze că şi cu Chivu şi Mutu, şi fără ei, valoarea noastră este modestă. Nimeni nu poate spune că geniul tactic al morocănosului selecţioner a structurat o formulă de echipă şi o idee de joc. Am rămas la faza încercărilor de loterie, tot spunând că la următoarea mână vom avea mai mult noroc, folosind jucători care pe la echipele de club din străinătate fac tuşa – în cazul că nu sunt rămaşi pe dinafară...

Sindromul fotbalistic românesc este următorul: ca să avem cât de cât succes, ne rugăm la Domnul să ne dea ori o grupă uşoară, cu adversari slabi, ori să se bată alţii între ei şi să câştigăm noi, ori să avem parte de goluri norocoase. Niciodată nu mizăm pe noi, pe forţa noastră, pe inteligenţa noastră fotbalistică. Şi cum norocul nu-ţi iese în cale în fiecare zi, de vreo 12 ani, de când s-a epuizat generaţia spontană, n-am mai călcat prin vreun mondial sau european.

Românii, oricât de mult ar iubi un sport care nu-i merită, au avut marţi o presimţire şi nu s-au înghesuit pe Arena Naţională ca să-i susţină pe anonimii lui Piţurcă, cei care deşi au câştigat, n-au convins pe nimeni că e ceva de capul lor. Urmează o nouă porţie de speranţă fără suport şi nădejdea unui nou chilipir: la baraj să cădem cu unii mai proşti ca noi. Pentru ca apoi să ne putem face de râs în toată splendoarea noastră, în Brazilia.

Să nu ne mirăm, însă, că nu mai avem o naţională. Pentru că nu mai avem nici fotbal. Avem doar aranjori oneroşi care utilizează slăbiciunile noastre, ale fanilor, ca un suport pentru propria lor căpătuială...