Universităţii din Kiev

Flăcările, fumul, distrugerile vizionate în direct de la Kiev, mi-au readus în memorie momentul 13 iunie 1990 de la noi. La fel ca la Kiev, o manifestaţie de protest – îndreptată, culmea, nu împotriva unui regim opresiv, ci împotriva celui care abia se instalase printr-o victorie zdrobitoare la urne – care dădea semne clare de epuizare, a fost reactivată de o gafă a autorităţilor: încercarea de “curăţare” a Pieţei Universităţii de ultimii manifestanţi cazaţi în corturi. Reacţia a fost violentă şi a antrenat şi alte categorii de populaţie, predispuse la violenţe care, în faţa unor organe de ordine timorate, au dezlănţuit iadul.
Au fost incendiate autobuzele jandarmilor, aceştia au fost ciomăgiţi, comando-uri au atacat şi pătruns în sediile Poliţiei Capitalei şi SRI-ului, Televiziunea a fost luată cu asalt. Toate aceste gesturi nu aveau nici o legitimitate democratică, dimpotrivă, ele făceau parte din recuzita clasică a puciurilor menite să răstoarne un regim. De înţeles, până la un punct, în cazul regimurilor opresive, o astfel de acţiune nu putea să intre în componenţa unei schimbări politice efectuate într-un cadru democratic. Din păcate, excesele la care s-au dedat “salvatorii” din Valea Jiului, la care s-a recurs pe fondul neputinţei poliţiei şi a “neutralităţii” armatei, au alimentat copios interpretările din mass media mondială, care a ignorat condiţiile în care a debutat criza, rezumându-se la evidenţierea apelului la contingentele paramilitare şi la acţiunea acestora împotriva “populaţiei paşnice” care distrusese şi incendiase tot ce i-a ieşit în cale.
Din multe puncte de vedere, ce se petrece la Kiev repetă, în linii mari, episodul de la Bucureşti. În sensul că protestele cauzate de decizia lui Ianukovici de a refuza mâna întinsă de Uniunea Europeană în favoarea celei întinse de Putin, au avut loc pe fondul unui climat democratic, în care libertatea cuvântului nu a fost de fel îngrădită. Când manifestaţiile au căpătat o turnură contondentă au intervenit forţele de ordine şi au operat arestări. Mişcarea de protest s-a coagulat, beneficiind de sprijinul evident al cercurilor politice europene şi americane şi şi-a desemnat o serie de lideri care au început să negocieze cu autorităţile. Ca în orice evenimente de acest fel, grupările radicale n-au mai ţinut cont de nimic şi şi-au derulat propriile programe de forţă şi violenţă care au culminat cu ceea ce s-a întâmplat luni, când pe fondul unor clarificări aşteptate din partea legislativului, cineva a făcut prostia să le scoată de pe ordinea de zi.
Haosul şi violenţa au pus stăpânire pe Kiev, iar insurgenţii înarmaţi au declanşat o veritabilă gherilă pe care nici măcar apelul lui Traian Băsescu n-o mai poate calma (sunt tare curios cum ar fi reacţionat acesta dacă aşa ceva se întâmpla – din nou – la Bucureşti).
În Ucraina este pe cale de a se declanşa un război civil în care obiectivul nu mai este democraţia şi libertatea, ci dobândirea puterii cu orice preţ. Un război pe care l-a alimentat şi-l alimentează sistematic comunitatea internaţională care îşi manipulează interesele geostrategice prin intermediul comandourilor din Kiev.