„Uninominalul” prezidenţial: cine câştigă, cine pierde...

Cred că abia la acest scrutin prezidenţial putem vorbi despre mult-comentatul vot uninominal: s-au confruntat, majoritar, două persoane, nu două blocuri politice. Electoratul a optat nu atât pentru alianţa de opoziţie din spatele lui Johannis (destul de nebuloasă) cât pentru personajul Johannis. După cum, deasemenea, l-a rejectat pe Ponta ca persoană (arogantă) în primul rând, şi abia apoi ca exponent al alianţei la putere...

Cine câştigă şi cine pierde de pe urma rezultatului confruntării celor doi?

Johannis câştigă o funcţie pentru care nu era pregătit. Dar ce preşedinte de până acum – cu excepţia lui Iliescu – era pregătit? Are de învăţat multe lucruri şi le va asimila pe rând, la acest nivel calificarea obţinându-se la locul de muncă, în producţie. În nici un caz nu cred că va fi mai puţin apt să asimileze principiile fundamentale ale funcţiei decât a fost Băsescu.

Anturajul său – dacă se poate vorbi despre aşa ceva – nu va câştiga mare lucru. Poate câteva funcţii de consilieri prezidenţiali pentru cei mai activi dintre colaboratorii săi din ultimele luni. Johannis nu are o echipă. Abia de acum poate începe să şi-o formeze şi cred că va avea înţelepciunea să nu se înconjoare de personaje asupra cărora precedentele exerciţii de putere şi-au pus amprenta, cu atât mai mult cu cât nu mai are nevoie de sprijinul acestora. Johannis are, deci, toate şansele, să devină rapid un preşedinte neafiliat politic şi, deci, echidistant. Singura sa problemă ţine de modul în care se va face transferul de putere la vârful noului partid.

Cine pierde?

Nu ştiu cât de mult pierde Ponta, care nu şi-a dorit din toată inima această funcţie. Aş putea spune că a fost mai degrabă presat să-şi asume acest rol după defecţiunea lui Antonescu. Locul unde se mişcă el bine este Executivul. Ca preşedinte s-ar fi simţit amputat şi lipsit de instrumentele de bază ale exercitării puterii reale. Dacă va reuşi să frâneze tendinţele centrifuge din partid şi va rămâne la guvernare, îşi va duce probabil mandatul până în 2016. Este puţin probabil ca forţele politice cu care s-a aliat PSD-ul să dea din mână vrabia guvernării pe cioara de pe gardul ACL-ului. Deci, în afara orgoliului rănit, Ponta pierde cel mai puţin. Mult mai mult pierd Dragnea – care în afară de funcţia de preşedinte al partidului poate să piardă şi actuala poziţie de „nr. 2” în urma reproşurilor deja exprimate în legătură cu modul în care a condus campania electorală (o campanie bine condusă nu este decât cea câştigată!) Un alt perdant este Tăriceanu, care ratează la „mustaţă” şansa de a reveni în funcţia de premier, punându-şi în pericol şi şefia Senatului, prin scăderea ponderii aportului său în cadrul alianţei. Pierde şi George Maior planificata sa promovare la vârful Guvernului (teleghidată din exterior), în vederea căreia îşi dăduse deja demisia. Despre Meleşcanu, numai de bine: s-a făcut de baftă ca ministru – temporar – de Externe şi în locul funcţiei de consilier prezidenţial se va alege cu cea de pensionar de onoare. Un perdant este şi Antonescu, cel care în cazul unui eşec al lui Johannis putea spera să se întoarcă la conducerea unui PNL care cu siguranţă ar fi renunţat la unificarea cu PDL-ul.

Dacă vorbim în termeni de câştig şi pierdere, să nu-l omitem pe Băsescu: marele cacialmist naţional pare că a mai câştigat o mână cu o „chintă oarbă” asmuţindu-i pe băsişti împotriva lui Ponta. Nu va avea însă parte de recunoştinţa lui Johannis, întrucât acesta reprezintă tot ce nu poate însemna noul preşedinte şi ceea ce a vrut să pară competitorul său când a abordat competiţia în maniera specifică acestuia. A trecut vremea băsismului şi a băsiştilor, şi asta poate exprima, într-un fel, şi eşecul lui Ponta...