"Uniformele" incompetenţei

Aşa cum se întâmplă mai mereu la noi, e nevoie să se întâmple ceva deosebit – o tragedie chiar – ca să începem să vedem disfuncţionalităţile din sistem. Dau un singur exemplu: discursul tupeist şi insultător al învăţătoarei Blându a ridicat vălul de pe amploarea „micii” corupţii din învăţământ în care se împletesc contribuţiile exagerate şi nejustificate, regimul preferenţial aplicat de dascăli cu copiii ai căror părinţi sunt plătitori, industria meditaţiilor private de după orele de şcoală publică, ramificaţiile mitei şi absenţa reacţiilor pe scara ierarhică. Probabil că ceva se va mai regla în urma amplelor dezbateri pe această temă.

A venit, iată, rândul intervenţiilor de urgenţă. Până acum steagul acestei discipline a fost ţinut sus de doctorul Arafat, care a făcut tot ce-a putut, mai ales punând în funcţiunea maşinăria SMURD. Accidentul din Apuseni dovedeşte cu prisosinţă că acesta este doar un aspect al unei probleme a cărei complexitate apare acum în adevărata ei dimensiune. Preţul tragic plătit pentru această revelaţie ar fi putut fi evitat, dacă ar fi existat o preocupare reală în acest sens.

La fel cum se întâmplă la noi deobicei, sistemul s-a mărginit la scheme, uniforme, plasări de incompetenţi în funcţii bine plătite pe bază de cumetrii personale sau de partid.

Stau şi mă întreb cum s-ar fi procedat dacă accidentul tragic de la Muntenegru s-ar fi întâmplat pe la noi? Cu siguranţă că haosul ar fi anulat orice demers logic şi că declaraţiile în direct pentru televiziune ar fi blocat acţiunile de salvare.

După două zile de dezbateri, adesea pe lângă subiect, reiese concluzia esenţială: inexistenţa unui plan, a unui sistem organizatoric care să poată fi aplicat în cazul unor evenimente de acest gen. Că numeroasele instituţii şi structuri cu atribuţii în acest sens nu cooperează în baza unui plan unic, care să stabilească limpede modalităţile de organizare, cooperare, intervenţie. A reieşit din analiza evenimentului că între organismele militare sau militarizate şi cele civile nu există căi acoperite de lege de cooperare şi că cei care ne ascultă telefoanele nu sunt în stare să le depisteze pe cele de care este nevoie... Dar, cel mai important lucru mi se pare acela pe care l-a pus în evidenţă accidentul: că primii chemaţi pentru a intra în acţiune sunt exact cei care cunosc locurile – pădurarii şi autorităţile locale, la al căror nivel ar trebui să existe instrucţiuni clare de alertare şi de intervenţie.

Cel mai greu lovit de cazul în speţă este STS-ul, instituţie care a lăsat pe planul al doilea responsabilităţile sale civile – acelea de a-şi perfecţiona metodele de identificare şi de comunicare cu operatori – mai bine pregătiţi din punctul de vedere al cunoştinţelor tehnice – de la serviciul 112.

Odată cu nişte capete care ar trebui să cadă – pentru că s-au acoperit degeaba cu şepci frumos împodobite sau cu mandate de partid – ar trebui să înceapă procesul de aşezare a serviciilor de intervenţie şi urgenţă pe baze mai adecvate. Din care n-ar trebui exclus nici măcar amănuntul plăţii medicilor de la prelevări – mai ales că aceştia nu prea au de la cine să primească şpagă...