Un Waterloo social-democrat

Dintre eşecurile în serie pe care le suportă Partidul Social Dmocrat în ultimii patru ani, poate cei mai păguboşi din întreaga sa istorie, cel mai spectaculos şi cu urmările cele mai grave rămâne această moţiune de cenzură ratată. Mai grav şi decât pierderea guvernării prin moţiunea liberală, cu care se aseamănă prin faptul că a avut toate condiţiile necesare pentru a evita un astfel de deznodământ. Avea majoritate parlamentară şi atunci cum are şi acum. Singura deosebire este că majoritatea de atunci era una reală, iar cea de acum este cât se poate de fictivă, nemaicorespunzând ponderii electorale a partidului. La fel de fictivă era şi majoritatea obţinută de liberali la moţiunea lor istorică despre care nu aveau niciun motiv să spere că le va ieşi. Era doar încă o încercare menită să ţină caldă presiunea asupra unei guvernări care scârţâia din toate încheieturile, după nu mai puţin de trei remanieri la vârf autoprovocate.

După pierderea guvernării a urmat eşecul de la europarlamentare şi - bomboana pe colivă -ratarea prezidenţialelor. Trei evenimente care nu au făcut altceva decât să erodeze şi forţa partidului, dar şi încrederea electoratului propriu în capacitatea sa de a reveni. După congresul care a legitimat o conducere provizorie scoasă la iveală de circumstanţe întâmplătoare, toate speranţele au fost puse într-o moţiune de cenzură care beneficia de avantajele politice corespunzătoare: ponderea insuficientă a liberalilor şi useriştilor, îndepărtarea partidelor aliate care erau PMP şi UDMR,  bilanţul profund negativ al guvernării. Se părea că pentru PSD urma să fie o simplă formalitate, deşi nici colectarea semnăturilor nu fusese floare la ureche. Pesediştii se bazau pe sprijinul interesat al pontiştilor şi aldiştilor şi pe aportul minorităţilor în permanentă căutare de beneficii de circumstanţă. Aritmetica - câtă ştie Ciolacu - arăta că vor fi suficiente voturi pentru a da jos guvernul, eventualitate pe care o lua în serios chiar şi preşedintele, tot mai dezlănţuit în ultimele zile în a condamna provocarea unei crize politice iresponsabile, în contextul celei sanitare. Marele atu  al actualei puteri - câtă este ea - consta în voinţa nestrămutată a Preşedintelui  de a nu  numi, pentru formarea viitorului guvern,  un reprezentant cu sau fără adeverinţă de la PSD. Orice, numai asta nu! - îşi jurase în barbă titularul de la Cotroceni, tot mai iritat de faptul că se amână nepermis de mult trecerea întregii puteri în mâinile sale. Congresul, care încercase să marcheze ostentativ forţa şi determinarea unui partid cu resursele necesare, avea rolul de a readuce încrederea în electoratul propriu şi de a împiedica fenomenele de disoluţie şi indiferenţă care îi marcau deja baza. Ciolacu, triumfător online, purta stindardul ultimului asalt asupra redutei guvernamentale prezicând o victorie de palmares - pentru că, practic, ea nu ar fi însemnat ceea ce se dorea - preluarea puterii. Liberalii urmau să fie răsturnaţi dar rămâneau pe loc, ca un guvern marionetă, lipsit de capacitatea de a lua decizii majore şi deplin subordonat Parlamentului până la alegerile parlamentare. Era o variantă care convenea de minune PSD-ului, nedornic să îşi asume cârma erodantă a unei guvernări scurte în care era de preferat să îşi ascută săbiile pentru asaltul final decât să confecţioneze scuturi.

Ceea ce a urmat în ziua moţiunii  anunţate cu surle şi trâmbiţe, a fost de tot râsul. Nici măcar liberali, în repetatele lor exerciţii moţionale, nu au păţit aşa ceva. Au reuşi, de bine de rău, să strângă semnături şi să piardă la vot fără glorie, dar cu demnitate. PSD-ul ciolăcist nu a reuşit nici măcar asta. S-a trezit în ziua votului abandonat de propriii săi membri, ademeniţi probabil cu oferte de nerefuzat din partea adversă şi cu nişte aliaţi mai destrămaţi ca oricând. Lipsa cvorumului, pe care ar fi trebuit să îl sigure moţionarii, a făcut operaţiunea inutilă şi, cu coada între picioare, liderul proaspăt confirmat a fost nevoit să anunţe că... nu mai este cazul! Nici măcar o amânare nu era avută în vedere,  ci doar, ca eventualitate, o altă moţiune până la finalul sesiunii parlamentare.
Ce rezultă practic de aici? Compromiterea oricărei şanse a PSD de se mai afla în prima linie politică şi parcurgerea, cu paşi mari  a căii spre categoria „şi alte partide”, care nu vor mai putea influenţa jocurile la vârf. Primele consecinţe se vor vedea la apropiatele locale, când electoratul său dezamăgit va renunţa la luptă şi va lăsa drum liber adversarilor mai determinaţi şi mai motivaţi. Un scor slab, perfect previzibil, la locale va influenţa şi procentajul de la parlamentare, care se vor desfăşura sub semnul absenţei ofertelor concrete pe care doar deţinerea puterii le poate garanta. Este cât se poate de previzibil faptul că, după acest Waterloo, partidul va intra într-o perioadă de hibernare politică din care nu va reuşi să se dezmeticească până la următorul ciclu electoral. Lăsând cale liberă controlului total ce va fi exercitat prin instrumentele de putere la al căror pupitru se va afla nesăţiosul Iohannis.