Nixon a fost nevoit să-şi dea demisia şi a evitat în ultimă instanţă o încarcerare, nu pentru abuzurile pe care le-a comis ca preşedinte, în numele unei bune guvernări (vedea în mişcările de stânga şi în acţiunile opoziţiei democrate un pericol pentru politica Statelor Unite) ci pentru o minciună: încercarea de a acoperi faptul că discuţiile purtate cu consilierii săi fuseseră înregistrate de un sistem pe care chiar el îl pusese la punct.
Modelul a devenit, între timp, clasic şi nu puţini alţi lideri şi-au frânt carierele politice pentru astfel de culpe, doar aparent minore.
Ceva asemănător este pe cale să se întâmple şi pe malurile Dâmboviţei. Opinia publică, internă şi internaţională a fost excedată de incapacitatea Guvernului de a corecta erorile din organizarea primului tur al alegerilor prezidenţiale. E drept că faţă de precedentele scrutinuri, apetitul românilor din diaspora de a-şi exprima opţiunile a fost considerabil sporit, nu doar în mod natural. A existat, în bătălia politică, o conjunctură care a permis apăsarea pe pedala intervenţiei unui eşalon care până acum nu avusese o influenţă prea mare. Organizatorii votului au mers pe reţeta valorilor ultimului scrutin în organizarea secţiilor de vot, fără a se proceda la o re-evaluare a potenţialului diasporei. Ce a rezultat, s-a văzut: cozi imense, scandal provocat de obişnuiţii participanţi la manifestări publice de orice fel, proteste ale opoziţiei şi ale grupărilor din societatea civilă. Pentru că trebuie să cadă un cap, a fost ales cel al ministrului de Externe, ale cărui responsabilităţii erau, totuşi, limitate. Vreme de două săptămâni a avut loc un veritabil dialog al surzilor, cererilor formulate răspunzându-li-se că legea nu permite mărirea numărului de centre şi că unica soluţie era reducerea birocraţiei (semnăturile pe formularele care puteau fi descărcate de pe Internet) şi mărirea numărului de cabine. Noul ministru de Externe s-a angajat personal că lucrurile vor merge bine de data aceasta şi a acţionat la faţa locului într-o manieră memorabilă, trimiţând alegătorii din Paris la Nancy.
Au fost intense schimburi de replici pe tema legalităţii modificărilor, reieşind în cele din urmă că nu legea, ci voinţa organizatorilor a fost cea care a perpetuat starea de lucruri. Emoţia stârnită a fost “ajutată”, fără prea multă discreţie, de forţele politice interesate şi turul doi a confirmat dezastrul organizatoric, odată cu răsturnarea violentă a raportului de forţe din primul. Pe fondul acesta, tot mai multe voci au cerut anchetarea situaţiei şi identificarea vinovaţilor. Parchetul General a declanşat o cercetare “in rem”, fără prea multă râvnă. Acuzaţiile au început să curgă, transferând responsabilitatea directă de la “acarul” Corlăţean spre vârful echipei de campanie – Dragnea. Scandalul din PSD a făcut ca excluşii să arate cu degetul chiar ei spre cei care se presupunea că purtau reala responsabilitate: Victor Ponta şi prietenul său (întâmplător, responsabil cu campania on line!) Ghiţă. Finalul fericit n-a scăzut însă presiunea opoziţiei. Însuşi noul preşedinte a avertizat sever Parchetul General că vinovaţii trebuie căutaţi, găsiţi şi traşi la răspundere. Deja nu mai este vorba de o simplă campanie, iar justiţia trebuie să-şi intre în atribuţii. Şi să identifice adevăraţii responsabili, dincolo de zvonuri şi acuze de circumstanţă.
Miza devine, pe zi ce trece, tot mai mare: pe de o parte, exonerarea vârfurilor PSD şi rămânerea lor la comenzi; pe de cealaltă, precipitarea lucrurilor şi accesul, înainte de termen, al opoziţiei la guvernare. Adevărata bătălie abia începe…
Adaugă un comentariu