Un tezaur mult prea îndepărtat

Două veşti contradictorii de la Strasbourg, unde se află Consiliul Europei: prima – că retrocedarea tezaurului României nu a fost luată în consideraţie. A doua că a fost recomandată, dar că nu s-a prevăzut nici o sancţiune în caz că Rusia nu se execută.

Povestea tezaurului, în valoare de peste 2 miliarde de dolari, tinde să devină centenară. În 1917, sub ameninţarea armatei germane, guvernul de la Bucureşti a încărcat un tren cu tot ce era mai valoros – monede de aur, bijuterii, colecţii de artă – şi l-a trimis la ruşi, unde Revoluţia bătea la uşă. De atunci nu se mai ştie nimic precis despre existenţa sa. În două rânduri ne-au fost înapoiate mici părţi din el (mai întâi nişte monede, iar apoi, în timpul lui Dej, celebra „cloşcă cu puiii de aur”). Oridecâteori s-a deschis discuţia, ruşii au adus ca argument al incapacităţii de a-l înapoia, faptul că peste tezaur au trecut o revoluţie şi două războaie mondiale, acesta fiind antrenat într-un periplu care, practic, i-ar fi pierdut urma. Este prima dată când România face recurs la o instanţă internaţională pentru clarificarea problemei. Şi, cu siguranţă, nu este momentul cel mai potrivit.

În primul rând pentru că Consiliul Europei este un fel de organizaţie neguvernamentală centrată pe respectarea drepturilor omului, nu ale naţiunilor. Puterea sa este relativă, iar deciziile sale mai degrabă sugestive. În 1991, România a fost admisă cu dificultate, datorită impactului negativ al mineriadelor, în timp ce Rusia a fost acceptată cu braţele deschise, deşi problematica drepturilor omului este departe de a fi rezolvată: spre deosebire de noi, însă, Consiliul are nevoie de Rusia ca să dea sentimentul unei organizaţii puternice.

În al doilea rând: temperatura relaţiilor bilaterale se află acum la cel mai coborât nivel din ultimele două decenii. Aroganţa stupidă a unora dintre poziţiile adoptate de liderii români a generat o ostilitate vădită din partea Moscovei. De la preţul pe care-l plătim pentru gazul rusesc şi până la instalarea scutului anti-rachetă – este o plajă care demonstrează incapacitate şi inabilitate diplomatică în jocul pe care-l facem în faţa unei (încă) mari puteri. Dacă a existat un moment favorabil, acela a fost în 2002, cu  prilejul ultimei vizite oficiale efectuate la Moscova de Ion Iliescu într-un context de relativă dezgheţare a relaţiilor bilaterale, când preşedintele Putin s-a arătat nu doar deosebit de curtenitor faţă de mai vârstnicul său omolog, dar a şi declarat că nu avea cunoştinţă de această problemă, dar că va însărcina o comisie să o studieze şi să-i prezente concluziile. Desigur, putea fi un tertip clasic, dar la momentul respectiv omul forte instalat la Kremlin părea sincer interesat de normalizarea relaţiilor bilaterale.

Din nefericire, au urmat gafele în serie ale lui Băsescu (celebra sa zicere despre „lacul rusesc” şi altele), iar perspectiva rezolvării contenciosului pe marginea tezaurului s-a pierdut în ceaţa care a învăluit relaţiile bilaterale, ce a mers până la, practic, ignorarea preşedintelui român de către Putin, la summit-ul NATO de la Bucureşti.