Un sfert de veac alături de Hospice

Ani bun a fost magazioner şef la o uzină. Dar în 1992, viaţa a decis că este momentul pentru o schimbare, venită sub forma unei prietene de peste hotare. „A venit o englezoaică, o asistentă medicală super faină, care îşi căuta o prietenă şi o fostă colegă de-a mea m-a recomandat şi a zis că eu sunt prietenoasă, chiar foarte prietenoasă şi am zis că sunt de acord să fim prietene. Ea venise din Anglia, vorbea destul de binişor româneşte”, ne povesteşte doamna Rozi (foto). 

Prietena ei este cea care a adus-o în Hospice, care până în 2001 a avut sediul într-un imobil pe strada Poarta Şchei. La început doar un pic, îi spunea prietena ei. „Un pic care însă s-a transformat în 25 de ani. Foarte mult am admirat prietenii din Marea Britanie, dacă pot să-i numesc prieteni. Eu am zis întotdeauna că sunt îngeri, pentru că să vii într-o ţară aşa mică, unde sunt sute şi mii de bolnavi şi vii şi ajuţi şi aduci bănuţi, nu întâlneşti în fiecare zi asemenea oameni”, ne mai spune Rozalia Dreguş. 
Anii au trecut şi de la ei a învăţat multe, inclusiv ce înseamnă să-ţi iubeşti aproapele. Între timp, Hospice, de la 5 persoane, a ajuns la o echipă de peste 100 de persoane, s-a mutat într-un nou sediu, iar numărul pacienţilor îngrijiţi a crescut considerabil. La toate acestea, doamna Rozi a fost martoră. În Hospice a fost recepţioneră, dar şi omul bun la toate. Îşi aminteşte, încă, cu mare emoţie cum în anii 90 a gătit pentru 65 de persoane, venite şi din Marea Britanie, printre care ducesa de Norfolk, şi cum a avut emoţii o săptămână, din cauza acestui lucru. N-ar schimba nimic din tot ce i s-a întâmplat, din toate experienţele trăite la Hospice, chiar dacă au fost şi dureroase. De-a lungul anilor, a trăit şi momente extraordinare la Hospice, dar cea mai mare bucurie a ei venea tot de la pacienţi: „Când bolnavii află că e ziua mea de naştere şi spun: «Doamna Rozi, vă doresc sănătate şi multe bucurii! Păi, ce-ţi trebuie mai mult? Dacă nu ai sănătate şi bucurie, păi, ce ai?”. 
După un sfert de veac alături de pacienţii Hospice, a decis că este timpul să fie alături de familia ei, deşi cuvântul „pensionare” încă îi este străin. „Am un soţ foarte iubitor, foarte super fain şi avem o căsnicie super fericită. Acum are nevoie de mine şi am zis că acum trebuie să fiu cu el, altfel aş mai fi rămas încă 20 de ani”, explică doamna Rozi. 

Le va fi dor de învăţăturile ei, dar şi de preparatele sale
Cei care au fost alături de doamna Rozi ştiu de acum că îi vor duce dorul. De la ea au învăţat multe. „Este un moment emoţionant pentru că Rozi ne-a învăţat pe noi, cei care am venit pe urmă, ce înseamnă Hospice, ce înseamnă să ai răbdare, ce înseamnă să ştii asculta pe cei care vin şi se îndreaptă cu încredere că Hospice le va alina suferinţa”, spune  Gabriela Tokes (foto), director Departament strângere de fonduri Hospice Casa Speranţei Braşov.

„De la Rozi am să-mi aduc aminte de vorbele pe care ni le spunea, pentru că ea era întotdeauna în prima linie atunci când pacienţii ni se adresau şi deviza lui Rozi era: «De la mine nu pleacă niciodată nimeni plângând». Lucrul acesta mulţi dintre noi l-am învăţat în Hospice, misiunea noastră, indiferent că suntem medici, asistenţi medicali, sau orice altă profesie, este să facem pacientul să facem să se simtă bine şi să plece liniştit că cineva este alături de el chiar şi în condiţii de boală foarte grea”, a spus şi  Mălina Dumitrescu (foto), director programe Hospice Casa Speranţei Braşov. Dor le va fi şi de preparatele sale, spun cei de la Hospice. 
La ceas festiv, echipa Hospice i-a oferit doamnei Rozi flori şi mai multe daruri, iar ea a promis că va reveni, chiar şi ca voluntară, în instituţia căreia i-a dăruit un sfert de secol de viaţă.