Un român din doi crede că Iadul există

Un sondaj realizat de World Values Survey a scos la iveală că peste 55% dintre români cred în Iad.  Dintre ţările europene, Danemarca are cea mai mică proporţie de persoane care şi-au declarat credinţa în existenţa Iadului – 9,4% –, în timp ce, în România, proporţia este de 55,5%, cea mai mare dintre ţările creştine care au luat parte la sondaj. Proporţii de peste 50% au mai fost înregistrate în Polonia – 53,4% şi Muntenegru – 52%.
Procente scăzute au fost înregistrate şi în alte ţări nordice: Suedia – 12,3%, Norvegia – 14,2%, Finlanda – 14,5%, Islanda – 12,9%, dar şi în Germania – 15,7% şi Cehia – 16,2%.
În majoritatea ţărilor europene s-au înregistrat valori cuprinse între 20% şi 49%: Spania – 25%, Portugalia – 26,1%, Franţa – 23,5%, Anglia – 23,9%. În Italia, proporţia este de 38%, iar în Rusia, de 36,8%. Grecia intră în categoria proporţiei peste 40%: 44,3% dintre respondenţi declarându-şi credinţa în Iad. Ţara care a înregistrat cea mai mare proporţie, 90,6%, este Turcia, următoarea fiind Bosnia – 72,1%.

Ce spune psihologul
„Având în vedere că Europa cuprinde multe ţări creştine, sunt explicabile aceste statistici atât în ceea ce priveşte ţările cu background catolic, cât şi cele ortodoxe. România se caracterizează ca fiind o ţară majoritar ortodoxă, iar credinţa şi învăţătura despre Iad cuprind un aspect important în doctrina ortodoxă, dar nu şi în viaţa românilor“, explică psihologul Mihai Copăceanu. Mai precis, „dacă românii sunt întrebaţi despre credinţa în existenţa Iadului, vor răspunde afirmativ, însă acest lucru rămâne la nivel de declaraţie pur teoretică şi fără implicaţii comportamentale. Cel mult, în cazurile grave, vor spune: «Lasă că îl bate Dumnezeu, criminalii ăştia ajung în Iad». Pe scurt, românii nu au o teamă de Iad, nici nu au o idee explicită, convingătoare a Iadului, dar cred în el. Cum, de altfel, cred şi în diavol, cred în vrăjitoare sau în vraci. Cred şi cam atât“, detaliază expertul.

Este o credinţă subiectivă
Din punctul de vedere al lui Mihai Maci, expert în Educaţie, lector universitar, o asemenea statistică ar trebui să fie problematică în primul rând pentru biserică. „Ei ar trebui să se gândească la acest lucru. De ce? Pentru că, după părerea mea, avem de-a face cu un creştinism ateologic, în care avem de-a face cu o credinţă subiectivată. Vă aduceţi aminte celebrele vorbe ale lui Nietzsche: «Dumnezeu a murit!». Pe care Heidegger le interpretează în felul următor: dar ce e Dumnezeu? Dumnezeu este chintesenţa valorilor – binele, adevărul şi frumosul. Valorile acestea au murit, au apus. Sigur că noi le invocăm în mod mecanic, dar ele au apus nu în sensul în care au dispărut din lume, ci în sensul în care s-au subiectivat“, subliniază Mihai Maci.
Astfel că, de exemplu, binele este identificat de foarte mulţi cu un salariu de peste 10.000 de euro, o casă pe pământ şi copii la studii în străinătate: „Nu mai există un bine în care să ne recunoaştem cu toţii. Dacă există un asemenea bine, el este o abstracţie. De exemplu: creşterea economică. Deducem că, dacă economia creşte, fiecare dintre noi va trăi mai bine. Deci, e abstracţie.“
Ce înseamnă toate aceste lucruri, mai spune Mihai Maci? „Ele înseamnă ceva simplu, şi anume faptul că într-o epocă a secularizării şi a globalizării, teologia tradiţională – lucrurile pe care le afirmă bisericile despre Rai, despre Iad, despre viaţa de apoi – au o circulaţie foarte restrânsă. De regulă, în grupurile teologale. Restul oamenilor folosesc cuvinte pur şi simplu ca markeri ai credinţei lor investindu-i în mod subiectiv. Există Iad? Da, există. Ce înseamnă Iadul pentru oamenii aceştia: de pildă, faptul de a ajunge bătrâni, de a avea o pensie mică sau a nu avea deloc, de a nu fi copiii lângă ei, de a fi bolnavi şi aşa mai departe. Sunt o mulţime de lucruri care concretizează foarte mult Iadul în acest imaginar al oamenilor. Aceasta este părerea mea: cu cât societatea este mai săracă, mai precară din punct de vedere cultural, cu cât travaliul istoric pe care l-a făcut creştinismul în societate este mai superficial, cu atât identificăm nişte markeri din aceştia după care ne declarăm creştini, dar fiecare înţelege prin asta ceea ce vrea el“, atrage atenţia universitarul.

Una spunem, alta facem
Noi invocăm în continuare autoritatea bisericii ca instituţie, anumite elemente complet decontextualizate ale credinţei, dar, în fapt, ceea ce înseamnă viaţa religioasă, practica, e total la antipodul a ceea ce noi invocăm, mai spune Mihai Maci. „Toate aceste aspecte exterioare: faptul că mergem de Paşte la biserică pentru a vedea cunoscuţii cum suntem îmbrăcaţi, ca să afişăm o falsă pioşenie, ca să plângem în comun într-un soi de ritual dionisiac în ultimă instanţă – pentru că asta este, o formă de eliberare de diversele angoase şi vinovăţii –, toate acestea nu au de-a face cu creştinismul. Ori, noi le folosim ca atare pur şi simplu din două motive: primul, nu avem nicio educaţie teologică – în ciuda faptului că se studiază religia în şcoală şi, în al doilea rând, faptul că noi ne-am lovit de o modernitate pentru care nu eram pregătiţi în niciun fel. Şi pentru care într-un anume sens recurgem la religie ca la un soi de ceva opozitiv, în sensul în care modernitatea este extrem de agresivă, şi atunci ne retranşăm pe nişte poziţii pe care noi le considerăm a fi religioase, dar care de multe ori nu sunt altceva decât un soi de amintiri din copilărie foarte luminoase. Repet, în ciuda faptului că invocăm mereu aceste lucruri, suntem foarte puţin religioşi“, conchide Mihai Maci.

De ce este important sondajul
Un sondaj de acest fel este important dacă vrei să înţelegi nivelul de religiozitate, în esenţă raportul dintre religie şi modernitate dintr-o societate, arată şi Mirel Bănică, cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Religiilor al Academiei Române. „Dacă le pui oamenilor întrebări drăguţe: credeţi în Dumnezeu? Vor răspunde: dar cum să nu! Mergeţi la biserică? Dar merg la biserică! Chiar dacă ei se duc o dată pe lună sau o dată pe an. Dar când începi să le adresezi întrebări cu adevărat delicate, care sunt sensibile: credeţi în Rai, în Iad, ce este moartea? Aici, brusc, se blochează şi nu mai ştiu ce să spună. E greu de răspuns la aceste întrebări, dar sunt indicatori foarte buni cu privire la religiozitatea modernă“, mai spune Mirel Bănică.
Proporţia de peste 50% a persoanelor care cred în Iad spune în primul rând că în România copiii asta învaţă la şcoală de la vârsta de 6 ani sau chiar mai devreme, este de părere sociologul Mircea Kivu. „Vine preotul în clasă şi le spune că există Iadul. Şi apoi le repetă până în clasa a XII-a. Explicaţia cam asta este. În alte ţări europene nu se întâmplă una ca asta. În alte ţări, şcoala e laică“, subliniază specialistul.
Într-un fel, mai spune Kivu, această credinţă ne modelează comportamental, dar să nu uităm că oamenii cred şi că există închisori, dar asta nu-i împiedică să fure, de exemplu. „Sau fac tot felul de nelegiuiri. De fapt, religiozitatea românilor implică şi ideea că până la urmă poţi să te şi strecori. Adică poate că Dumnezeu nu e chiar cu ochii pe tine atunci când faci ştiu şi eu ce nefăcută. Plus că există şi căi de răscumpărare a pedepselor: adică mai faci o donaţie la biserică, apoi şi se şterge“, conchide sociologul.
Eugen Ciurtin, profesor cercetător, directorul Institutului de Istoria Religiilor al Academiei Române, explică faptul că „World Values Survey este o instituţie globală serioasă, nu a făcut deunăzi un sondaj planetar cu o întrebare despre Iad, ci a desfăşurat o anchetă îndelungată (2017-2020) ale cărei macrorezultate au început să fie făcute publice în 2022. Sunt 290 de întrebări testate în zeci de ţări!“, punctează specialistul.

Cine a făcut cercetarea
Sondajul a fost realizat de World Values Survey (WVS), un proiect global de cercetare care explorează valorile şi convingerile oamenilor, cum se schimbă în timp şi impactul social şi politic pe care îl au. Din 1981, o reţea mondială de oameni de ştiinţă socială a efectuat sondaje naţionale reprezentative ca parte a WVS în aproape 100 de ţări. WVS măsoară, monitorizează şi analizează: sprijinul pentru democraţie, toleranţa faţă de străini şi minorităţi etnice, sprijinul pentru egalitatea de gen, rolul religiei şi schimbarea nivelurilor de religiozitate, impactul globalizării, atitudinile faţă de mediu, muncă, familie, politică, identitate naţională, cultură, diversitate, insecuritate şi bunăstare subiectivă.