Un pantofar la 4.600 de metri înălțime

În încercarea de a vedea cum se antrenează alpinista Crina Coco Popescu, cea mai tânără alpinistă din lume, un jurnalist care a făcut Vf Omu cu telecabina se cațăra pe unul din cei mai înalți și dificili munți ai Europei - Caucaz (Vf Kazbegi - 5.033 m) Ascensiunea spre Kazbek (5.033 m) a început timid, luni, 1 august, după două ore de mers cu microbuzul din Tbilisi, capitala Georgiei, spre Kazbegi. Alpiniștii cărau cu ei jumătate de debara, așa că un microbuz din cele două era rezervat doar pentru bagaje. Georgienii au un stil inconfundabil de a conduce mașina, iar un „șofer racing” poate întotdeauna să depășească pe linie continuă într-o curbă fără vizibilitate, în timp ce fumează și claxonează un grup de pietoni, iar cu stânga poate simultan să trimită un sms și să acționeze schimbătorul de viteze. Dacă în drum se ivește o biserică, inevitabil își face cruce. Din experiența a peste 1.000 de kilometri petrecuți în traficul georgian, de-a lungul cărora au fost observate doar două accidente, acest cod rutier funcționează de minune. Chiar dacă suntem și noi balcanici, ne simțim foarte occidentali la fiecare pas. Kasbegi este un mic sătuc, la poalele muntelui Kasbek, cel de-al treilea vârf ca înălțime și primul că sorginte vulcanică. Mașina ne-a lăsat la 2.000 de metri altitudine față de Marea Neagră, iar un calcul simplu arată că eu mai am de parcurs doar 3.000 și ceva de metri până pe vârf. Până la urmă, au mai rămas doar 3 kilometri, nu? Bucătăria „munțomană” Bagajele și rucsacii au fost lăsați pe spinarea cailor, care brusc au devenit cei mai buni prieteni ai omului. Plecăm la drum, dar mai întâi observ că oamenii ăștia își toarnă pe față mai multă cremă cu ditamai SPF-ul, mai ceva ca domnișoarele de pe plajele Mamaiei. Își ornamentează căpățâna cu ochelari, cagule, șepci, căciuli sau tricouri, iar expertul în alpinism de înălțime Ovidiu Popescu – care cu o căciulă roșie ar putea păcăli copii că există Moș Crăciun, pare a fi acum fratele arab al lui Kirk Hammet. Mă conformez cât pot și plecăm la deal într-o plimbare care pare palidă față de urcușul Pietrei Craiului. Grupul de 20 s-a spart în trei, fiecare după orgolii și puteri, iar în câteva ore de marș ne aflăm la tabăra de bază. Corturile au fost plantate în spatele unor cazemate de pietre, menite să ne protejeze de cotropitorii eolieni. Întâlnim tot soiul de nații, dar în special ruși, ucrainieni sau anglosaxoni. De departe rușii par cei mai viteji, putând liniștiți să se lipsească de goretex în favoarea unor unor simpli chiloți de bumbac. În centrul comunității de alpiniști stă greoaie o masă de piatră, cu scaune din același material, desprinse toate din bucătaria lui Fred Flintstone. Bucătăria „munțomană” se bazează strict pe supă la plic pentru felul I și paste la al II-lea, dar niciunul nu are de a face cu găluștele, respective sosul carbonara. Ca și garnitură, conservele de pește sau alt soi de carne țin loc și de cartofi prăjiți, și de salată. Crina Coco Popescu și tatăl ei sunt vegetarieni, astfel că au exclus conservele de carne din rucsac. „Astea-s hoitulețe”, ne spune Ovidiu. Deloc încântată, Coco face pe bucătăreasa și combină pastele cu ketckup. Deși mă așteptam să curgă vodka din termosuri, durii ăștia se întrețin cu ceai de fructe de pădure, uneori dublu pasteurizat – adică fiert în două ape, în lipsă de plicuri. În sacul de dormit, sub cerul înstelat La „sfatul satului” din jurul mesei de piatră, marea preocupare este vremea, experiența lor eclipsând priceperea oricărei babe care citește prezența soarelui după numărul de stele. Nici într-un centru meteorologic nu se discută despre vreme mai mult ca pe munte. Dacă pământenii de la nivelul mării își pot lua o umbrelă sau o geacă, la 5.000 de metri ploaia, vântul, se transformă în viscol, ceață și zăpadă, așa că oamenii au motive serioase de îngrijorare. Culmea, la fel ca la babele de la sat, vremea se prognozează după stelele de pe cer, așa că noaptea ne prinde în sacii de dormit, în afara cortului. E drept, ghizii au ceasuri deștepte cu sensor barometric și gps-uri rezistente la apă, dar nu fac decât să decât să le dojenească când datele oferite încep să se certe între ele. Deși temperaturile nu depășesc 10-15 grade Celsius, în sacii brodați cu siluete de mamuți este arșiță. „Cu ăștia fac vârful Everest”, se laudă Ovidiu Popescu, iar eu încep să-l cred. Dacă în loc de rafie, astfel de saci s-ar fi dat pe rație la cooperativele de stat, românii nu și-ar mai fi amintit azi de caloriferele reci și plapumele groase. Noaptea a trecut greu, numărătoarea de aștri ajutând la fel de mult ca cea de ovine. Cert e că teoria băbească nu a dezamăgit, iar la câte stele am numărat până la răsărit, marți pornim spre cea de a doua tabără - stația meteo. Cortul de piatră Trecem peste ghețar, la peste 3.000 de metri altitudine, care în mintea mea pare un loc numai bun de săniuș. Mi se explică că ar avea anumite inconveniente: pe sub el trece canalizarea muntelui, iar din loc în loc prezintă șanțuri pe care ar fi nasol să nu le sar. E un loc pe care crestele îl întinează cu nămol, astfel că pare mai murdar decât îl vedem noi pe Discovery Channel. Probabil, canalizarea lui nu face față ploilor, la fel ca multe alte lucruri pe care sovieticii nu au reușit să le copieze așa cum trebuie, de la germani sau japonezi. Bocancii cumpărați de pe eBay, realizați de americani cu mânuțele lor din China, fac față cu brio ghețușului, așa că ajungem la amiază la stația meteo. Clădirea cu arcade la demisol pare a fi o veche mănăstire, dar ghidul nostru georgian - botezat creștinește și patriotește, Giorgi - este de părere că este o fostă stație meteo, construită inițial în scopuri militare. Aici n-ai apă caldă, calorifere, ceva energie electrică raționalizată - un soi de cort de piatră. Dormim șase suflete direct pe podea, iar vântul trece pe la colțuri direct spre capetele noastre. Adevăratul scop nu este odihna sau relaxarea, ci aclimatizarea. Înțeleg că trebuie să fie important, căci devine cel de-al doilea subiect de discuție după vreme. Testul de aclimatizare Am înțeles la ce se referă după ce m-am întors gâfâind de la toaletă, un soi de wc rural românesc, format dintr-o gaură și un paravan de scândură. Așa se face că din cauza înălțimii crescute și implicit a presiunii atmosferice scăzute, ți se taie gazul - nu mai ai aer, ți se face rău, vomiți. Pe scurt, e nasol. Nu-i vreme de pierdut, căci la amiază pornim marea aclimatizare cu urcarea unui grohotiș la capătul căruia stă spânzurată în cabluri de oțel, o capelă ortodoxă. Ortodoxismul este o altă trăsătură caracteristică acestui popor, dar în ciuda manăstirilor care își ridică clopotnițele pe dealuri precum ciupercile după ploaie, Tatăl Ceresc nu reușit să-și păzească fiii de armele dezlănțuite ale mamei Rusia. Mă plictisesc de atâta aclimatizare zăcând pe o stâncă în bătaia vântului și mă gândesc că dacă n-aș fi avut peste 80 de kilograme riscam să fiu zburat. Nu mi-e rău, nimănui nu-i este. Mai toți au aer, unii au și aere, căci în spatele echipamentului de munte branduit cu nume și siluete de munți și animale - în care fiecare au investit peste 1.000 de euro - au și o largă experiență la înălțime. Sunt patroni, antreprenori, medici, avocați, ingineri, care au o pasiune comună în a bifa cei mai înalți munți de pe planeta albastră. Ei mă iau drept fotograf, dar ce nu știu e că eu nu fac nunți, ci înmormântări. Nu pozez domni în costume, ci escroci în cătușe. Fac poze frumoase la mașinile împăturite pe șosea, împreună cu ocupanții lor înveliți în saci negri. După coborâre, Ovidiu Popescu ne face testul de aclimatizare special conceput de el, după un endem pulmonar pricopsit în timpul unei ascensiuni pe Ojos del Salado. Atunci a ignorant lipsa poftei de alcool și și-a umplut plămânii cu sânge urcând înainte să fie pregătit. Ne agită pe la nas un bidon cu vinars învechit în propriul butoi de stejar, ocazie cu care aflăm că el a mai preparat acasă și bere. Testul iese negativ și se transformă într-o degustare. Acum nu mai rămâne decât să numărăm oile până la 2 noaptea, când se dă startul ascensiunii. Era clar de la bun început că nu o să fie o vacanță în tabăra de la Postavrul, dar trezirea la o oră atât de virgină nu are cum să bucure pe nimeni. Explicația o știe și Băsescu: noaptea nu-i ca ziua, iar pentru drumeții de culmi foarte înalte acest lucru le permite să urce pantele înghețate înainte ca ele să se topească și să arunce cu pietre în tine. Și dacă numai startul ar fi fost o problemă, ar fi fost tot bine, doar că alte ore sunau masochistic. Mai exact 14 ore cât durează drumul până la destinație și-napoi. Startul, pe noapte Cinci ore de somn ar fi fost suficiente dacă cabanierii georgieni ar fi reparat clanța de la ușă, însă în țărișoara asta fetele-s frumoase, munca nu. În schimb, cabanierii au alura rusească și-s vigileți ca milițienii. M-am amuzat năprasnic când, într-una din zile, am încurcat primusul și am pus oala cu macaroane pe butelia cabanei. În zadar am încercat să-i explic că toate seamănă între ele, că rusnacul mă privea ca pe un hoț de gaz metan. „Very funny, my friend, he he he. Very funny”, cu accentul vecinilor care le fac ping-pong cu gloanțe prin Osetia. Vântul lovește cabana că o locomotivă, crapă ușa, mă ridic de trei ori să o deschid. Înghesuiți că sardinele din conservele mâncate în bucătărie, ne foim în sacii de dormit ca pruncii în leagăn. Ațipesc și visez gări și locomotive, mă trezesc și realizez că a fost doar vântul. Aș fi înghițit un pumn de somnifere numai să închid un ochi. În câteva ore, Georgi, ghidul nostru cu temperament melancolic, bate în ușă și ne dă deșteptarea. A început vânzoleala, 6 inși în 12 metri pătrați încercând să-și încarce echipamentul. Auzind că nu e de joacă, mi-am luat două perechi de șosete, două de pantaloni, două bluze, două cagule, o pereche de mănuși, una de supramănuși, o glugă și o căciulă, bețe de treking, colțari, doi litri de apă. Așa înfofolit, răzbesc pe hol și nu găsesc pe nimeni. Obosesc numai de scotocit cabană și-i gsesc în bucătărie, la un „ceiuț” și ceva conserve. „Ce oameni”, zic și-mi dau jos cagula, mănușile, bețele, precum Dochia în primele zi de martie. Nu-i prima dată când am impresia că cineva se joacă de v-ați ascunselea cu mine. Procesiunea de Paște Mersul la adăpostul întunericului - sintagma folosită de ziariștii de buletin de poliție – e atemporală și aspațială. Nici nu mi-am dat seama cum coloana de licurici a ajuns în porțiunea de gheață. Lipsit de lanternă frontală – de astfel singurul din grup – iau la șuturi toți bolovanii. Pentru fiecare am găsit câte o înjurătură. Altitudinea de aproape 4.000 de metri își cere birurile, astfel că la fiecare câțiva pași scot limba de-un cot și înghit aerul cu sete. Greu de crezut, dar nu se compară cu nimic din ce-am trăit până acum. Picioarele nu te mai ascultă, inima se turează la maxim și dă rateuri tahicardice. Respirația devine goală. Coloana de peste 30-40 de cățărători – aproape toată cabana – urcă și coboară șerpuit precum creștinii înconjoară biserica în noaptea de Înviere. Mergem la pas, dar am impresia că toți vor să fugă de mine. Noroc cu coarda de alpinism, pentru care facem o pauză să ne legăm. Conducătorii ne fac „cozi de vacă” – așa denumire și-a pricopsit nodul ăsta - și le trag prin carabinele legate de ham, fiecare la o distanță de 7 pași. Coarda asta ar avea rolul de a ne ține dacă cădem într-o crevasă sau ne ia vântul. Îmi zic că-i numai bine, se va găsi cineva să mă tragă și pe mine. Ulterior, mi se confirmă un lucru evident ca pietrele de care mă împiedic: cel mai protejat este ghidul, care este acoperit legal în cazul în care coarda devine nepuntincoasă. Deci, frecție la bocancul de munte… Cursa printre capcane Muntele își arcuiește spinarea, urcarea pare pe alocuri imposibilă. Derapez, deși îmi folosesc mâinile și picioarele, și începe să mi se rupă de frânghia lor, care - în ciuda celor 7 metri – mă ține din scurt. Se propune folosirea pioletului, o jucărie de-a lor care aduce bine a târnăcop. Îl folosesc ca atare, lovind cu o poftă gheață de-i făceam pe piticii Albei ca Zăpada să pară… pitici. Tatăl Alexandrei Marcu, din Deva, își râde-n sine și în cele îmi arată priza corectă. Oricum puteam să-l țin în orice poziție, căci n-ai timp să-l folosești când vântul te umflă. Când îmi vine iarăși să scot stegulețul alb și să mă predau oboselii, conducătorii anunță impunerea colțarilor – niște sandale cu talpa presărată cu colți de oțel. Partea rea e că nu găsesc decât o baltă în care să mă trântesc. Cea bună e că nu-s singurul care are probleme cu montarea lor. Prind și ceva vlagă și zorii ne prind coborând de pe versand pe un culoar plin de pietre. Vă zic – muntele ăsta e o cursă cu capcane: pietre care se prăvălesc peste tine. Bolovani de pe care te prăvălești. Crevase adânci de 80 de metri în care coarda – dacă n-ai noroc – devine bună doar pentru recuperarea cadavrului. Aveam să aflu mai târziu că doi dintre clienții lui Giorgi au pățit-o, însă dar unul are toate șansele să le povestească nepoților cum a fost. Coco spunea că muntele ăsta e foarte frumos, dar acum nu văd decât o carieră imensă de pietriș și bolovani. Coarda se răsucește printer ei și - fiind ultimul - trebuie să o urmez pe cele mai imposibile culoare. Bateriile sunt mai mult decât terminate și abia mai am vlagă să-mi blestem zilele. „Ce dracu` caut eu aici?” Rând pe rând, ajung la al treilea grup, căci țin pe loc prea mulți profesioniști. Întrebându-mă ce dracu caut aici, îmi desprind coarda din ham și le-o arunc în dispreț. Mă întind pe o piatră și scot apa cărată cu trudă aici. Îi spun câteva vorbe dulci bidonului, în timp ce Ovidiu Popescu se uită la mine amuzat. „A avut un mare tupeu. S-a desprins, s-a întors cu spatele și i-a băgat pe toți în masă” - se mai amuză și acum instructorul de alpinism extrem. Întâmplarea face că eu să nu fiu ultimul pe muntele ăsta blestemat – mai erau trei ghizi- unul cu probleme digestive și altul cu un genunchi chinuitor - și un membru care își pierduse colțarii. Întrucât nu puteam să lăsăm Cenușăreasa cu papucelul în urmă, ne-am întors cu toții, de la 4.600 de metri. Am ajuns la cabană după 7 ore de la plecare, prăbușindu-ne în pat. Orgasmul montan După alte cinci ore, grupurile au reușit să se întoarcă de pe vârful de 5.033. Arși la față, roșii, terminați, mărturisind că a fost cel mai epuizant moment din viața lor. Toți, mai puțin Coco, care mai avea puțin și țopăia. Lumea începea să priceapă cum a reușit să fie singura fată din întreaga lume care a pășit pe cei mai înalți vulcani din lume și e gata să devină și cea mai tânără alpinistă din lume. Adolescenta a condus propria echipă în această ascensiune și a fost înlocuită pentru că-și fugărea coechipierii. Echipa ei a fost întrecută doar de cea a tatălui ei, Ovidiu, care număra fiecare pas până pe vârf, cu precizie matematică. Alexandra Marcu, tânăra din Deva însoțită de tatăl ei, a fost mai înceată, dar a reușit să calce pe urmele râșnovencei, cea care – de altfel - a stabilit recordul de vârstă pe acest munte, la 13 ani. Albă ca Zăpada Ascensiunea s-a terminat cu bine, 15 din cei 19 membri ai grupului atingând vârful. Un singur membru, Cenușăreasa cu colțari, a reușit să cadă de două ori în crevasă, dar fără repercursiuni serioase. Cea mai amuzantă povestire a fost - fără doar și poate – a Alexandrei, o tânără de 29 de ani din București. Avansând cu câteva sute de metri față de locul din care am făcut cale întoarsă, corporatista era atât de epuizată încât a intrat în primul cort găsit în cale. Precum Alba ca Zăpada din poveste, Alexandra s-a culcat în pătuțul unor rusnaci care numai pitici nu erau, iar când s-a trezit le-a mai și mâncat mâncarea. După ce s-a pus pe picioare, a plecat spre înapoi spre stația meteo. Experiența a fost mai mult decât interesantă, ba chiar e recomandat ca orice om să trăiască la limitele puterilor măcar odată în viață. Chiar dacă nu am făcut vârful, mă simt împlinit. Nu o să înțeleg prea curând de ce valorează atât de mult cele 5 minute pe culmile unui munte. „Acele 5 minute petrecute sus, la înălțime, sunt ceva de nedescris. Te simți liniștit, împăcat. Trebuie să ajungi acolo ca să înțelegi”, mi-a spus mai târziu Sandu, unul dintre ghizii veterani. Eu îl cred pe cuvânt. Până data viitoare…