Un meşteşug uitat de secole

Sipos Gaudi Istvan este un meşter popular, ceangău din Săcele, unul dintre puţinii oameni din zonă care mai cunoaşte străvechea artă a aurarilor transilvăneni din Evul Mediu. Povestea pensionarului de 60 de ani, făcută cunoscută de către site-ul povestisasesti.com, a început atunci când mama sa i-a lăsat moştenire o cingătoare tradiţională costumului popular ceangăiesc, aurită, bătută cu pietre semipreţioase. „Îmi părea rău că nu mai existau meşteri populari care să facă aşa ceva. Eu sunt născut în Ţara Bârsei şi ştiu că aici, în jurul Braşovului, au fost cândva meşteri extraordinari, tâmplari, fierari, meşteri populari, se făcea ceramică multă, costume populare, bijuterii. Erau oameni apreciaţi nu numai în ţară. Erau şi saşi, şi maghiari, şi români”, povesteşte meşterul. În trecut, a lucrat la o cooperativă de artă şi a făcut căni de cositor, după modele vechi din Sibiu, care erau apoi exportate în Germania ca halbe de bere. A fost locul unde a deprins prelucrarea metalului, iar când a ieşit la pensie, s-a apucat să facă o cingătoare nouă, copie a celei pe care o moştenise de la mama sa. Podoabele pe care le face sunt asemănătoare cu cele săseşti, iar aceasta pentru că „aici la noi, în Ţara Bârsei, au trăit saşi şi maghiari, ceangăi, la un loc, iar la costumele noastre s-a preluat moda şi modelul podoabelor de la costumele săseşti”.

Lucrează mai mult iarna, vara fiind ocupat cu treburile gospodăreşti
Are un atelier acasă unde lucrează în linişte, mai ales iarna. „Primele podoabe le-am realizat împreună cu un prieten bijutier. Acum mă ajută şi soţia, aşa că iarna, la căldură, cu un pahar de vin bun lângă mine, e mai mare plăcerea să lucrăm”, explică Istvan Sipos modalitatea în care îşi realizează lucrările. Îşi lucrează bijuteriile cu răbdare, minuţiozitate şi mult suflet, iar modelele şi le culege din cărţi vechi. Materialele le găseşte, însă, mult mai greu decât în trecut şi nu îşi permite să facă o cingătoare din argint aurit şi cu pietre semipreţioase cum se făcea odată. Foloseşte alamă şi montează bucăţele de sticlă frumos şlefuită, colorată. Toate podoabele pe care le-a făcut până acum au fost pentru grup de femei din Săcele, care şi-au cusut cu mâna lor costume noi, exact aşa cum le aveau părinţii ori bunicii noştri. Costumele trebuiau completate cu podoabele tradiţionale, paftaua de pus la gât şi cingătoarea de la brâu, exact ca cele produse de meşterul Istvan. Deocamdată, doamnele au fost singurele sale cliente şi nici expoziţii nu a făcut. Are, în schimb, un site personal unde îşi promovează munca, (http://Siposgaudistvan.blogspot.ro).   

„Tinerii revin la tradiţii”
Meşterul Şipos nu ştie să mai fie altcineva care practică meşteşugul său în zonă, dar este extrem de bucuros că tinerii revin la tradiţii. „Parcă am trecut de faza în care toată lumea fugea de sat şi de tot ce e popular. V-am spus, femeile din Săcele şi-au făcut costume noi. Ce pot să vă spun este că se revine, mie aşa mi se pare, la obiceiurile noastre, şi asta mă bucură foarte tare”, a declarat săceleanul. Ar învăţa din tainele meşteşugului pe oricine s-ar arăta interesat, iar banii nu sunt un scop pentru el, ci bucuria pe care o vede pe chipurile oamenilor, atunci când aceştia îi admiră rezultatele muncii. Îşi aminteşte că „o dată, când am dat o paftauă unei femei de aici, de la noi, a fost atât de impresionată încât a plâns. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că aşa ceva se mai poate face astăzi. Era exact cum ştiuse de la părinţii ei. Pentru mine asta e cea mai mare răsplată”.

Meşteşug adus în Transilvania de saşi, preluat apoi şi de maghiari şi români
Saşii colonizaţi în Transilvania au adus cu ei meşteşugul prelucrării metalelor preţioase din regiunea Rinului şi Moseliei, din Germania de apus. Aurarii ajunşi aici au găsit loc prielnic pentru dezvoltarea breslei lor, lucrând pentru mănăstiri şi nobilimea feudală. În timp, s-au remarcat breslele aurarilor din Cluj, Sibiu şi Braşov. Un loc deosebit în cadrul lucrărilor meşterilor aurari transilvăneni îl ocupă podoabele care fac parte din costumul tradiţional săsesc şi maghiar. Paftaua de aur sau argint, bătută cu pietre scumpe, ornamentele de pe calcagul nobililor unguri, brâurile de arme, agrafele şi nasturii mantiilor, cingătorile, agrafele de păr şi pandantivele ofereau nenumărate posibilităţi aurarilor de a-şi arăta iscusinţa.