Un congres pentru liniștea lui Crin

Istoria recentă a Partidului Național Liberal se compune dintr-un lung șir de dezbinări și reuniri sub presiunea unui excesiv de mare număr de veleitari. A fost printre primele formațiuni care s-au reinventat după Revoluție, încercând să reînnoade – prin Radu Câmpeanu și câțiva dintre supraviețuitorii pușcăriilor comuniste – un fir al istoriei confruntat cu o realitate ce nu avea nimic de-a face cu aceasta. A fost liderul necontestat al unei opoziții timpurii, confruntat cu un FSN marcat de reminiscențe totalitare. Și-a întărit rândurile cu un important număr de oportuniști și de nou-veniți care n-au ezitat să pună mâna pe putere, eliminând categoria de politicieni încremeniți în proiectul unei contestări eterne. A fost primul partid care s-a scindat dând la iveală o “aripă tânără” care a îmbătrânit în rele traversând nenumăratele despărțiri și reuniri. A eșuat în demersul parlamentar din 1992 datorită năstrușnicei idei a seniorilor de a-l transfera pe regele Mihai în fotoliul de președinte de la Cotroceni. Câmpeanu a fost debarcat în urma unui puci al băieților cu bani (Patriciu/Cataramă), iar partidul a ajuns, treptat, la remorca outsiderilor țărăniști, sub a căror pulpană s-a format Convenția Democratică ce i-a readus pe liberali în parlament, pe ușa din dos a coaliției. Cât s-a aflat la putere, partidul a făcut toate erorile pe care e posibil să le facă cineva neexperimentat în exercitarea acesteia. S-a salvat in extremis de la o extincție naturală, gen PNȚCD, abandonându-l pe Constantinescu și mergând de unul singur în alegeri. A fost meritul lui Stoica de a da un nou impuls partidului prin cedarea puterii lui Stolojan și prin sprijinirea formării Alianței DA, ce s-a dovedit a fi cheia unei nesperate reveniri. Cu un președinte ajuns în acest scaun din pură întâmplare – Tăriceanu – Partidul Liberal și-a trăit epoca sa de glorie de-a lungul unui mandat complet de guvernare, realizat miraculos dintr-o poziție minoritară, cu sprijin parlamentar din partea PSD. A ratat rămânerea într-o combinație câștigătoare datorită aroganței lui Tăriceanu care a pretins funcția de premier al unei noi alianțe, deși ponderea sa electorală nu justifica nici pe departe un asemenea statut. O nouă combinație câștigătoare a salvat partidul de la ieșirea din competiție și a fost meritul lui Antonescu de a fi obținut de la partenerul PSD privilegiul unei parități pe care sondajele nu o justificau. A fost, însă, lozul câștigător, și PNL a revenit pentru a treia oară la guvernare, locul unde, de regulă, partidele nu se rup. Nici chiar dacă în tabăra desidentă se află cel care a fost un șef de succes. De aceea îmi este greu să cred că Congresul PNL ținut într-un moment în care acesta se află la apogeu, va aduce vreo noutate în structura de putere a formațiunii. Poate doar o eliminare curativă a unui lot de disidenți care deja a făcut prea multe valuri. Sau a fost lăsat să facă valuri, ca să dea bine la democrație…