Un an tras la indigo*

"Afişul anului l-au ţinut scandalurile. De toate soiurile: politice, economice, sociale, culturale şi chiar sportive (...). A existat în acest an o frenezie a exprimării contondente, veninoase, injurioase, suspicioase. Mahalaua a intrat în scenă, etalându-şi mizeria sub reflectoarele unei mass-media avide de sânge şi jeg. Mai rău este că scandalul a devenit, automat, un instrument politic. Nimic nu a fost prea rău, prea jenant, prea mizerabil, dacă servea scopului. Scopul fiind acela de a le da la cap celorlalţi. De a-i cotonogi în numele celor mai înalte principii. Cu regulile catch-ului: apucă de unde poţi! Şi cum poţi! Schizofrenia unei societăţi bălăcindu-se în noroiul unei democraţii supecte a ieşit la iveală mai mult ca oricând. Toţi s-au văzut doar pe sine şi interesul propriu. În toiul insultelor şi al îmbrâncelilor, lucrurile bune - căci au fost şi din acestea - au trecut neobservate. Zgomotul şi praful scandalurilor au acoperit tot. Şi ne-au făcut surzi şi orbi la tot ce înseamnă toleranţă, echilibru, civilizaţie..."

N-a fost nevoie să schimb nici măcar un cuvânt din acest comentariu pe care l-am publicat în urmă cu 20 de ani în ziarul Libertatea ("1993 - Un an scandalos"). Şi cred că el s-a potrivit în egală măsură tuturor bilanţurilor care l-au urmat până acum. Ce poate să însemne asta altceva decât că societatea românească se află, dacă nu într-o involuţie marcată, într-o stagnare morală pentru care pare să nu existe leac. Faţă de 1993, România a evoluat cel puţin formal.

Nu mai este ţara care alerga atunci după clauza de la americani. Acum aleargă după Schengen de la europeni. Obiectivele s-au mai schimbat, dar oamenii cu năravurile lor au rămas cam aceiaşi. Nu s-a născut noua clasă politică aşteptată, cei tineri învăţând de la bătrâni aceleaşi trucuri ieftine cu care pot să păcălească şi să mintă în faţă o ţară care nu mai speră în nimic.

Să fie acesta "blestemul" atât de sugestiv ilustrat de anecdota cu naşterea României? Dacă nu o ştiţi, am să încerc să vi-o redau într-o stângace încercare de a îndulci pilula amară a bilanţului.

Cică atunci când Cel de Sus a purces la facerea lumii, avea în galantare felurite forme de relief şi un număr de popoare. A dat fiecăruia câte ceva. La urmă, când a venit şi rândul României s-a trezit că nu mai avea decât nişte rămăşiţe: ceva munte, nişte dealuri, câteva câmpii, câteva râuri şi chiar un ţărm de mare cu o Deltă unică. Această alcătuire era atât de pitorească şi atractivă încât Sf. Petru nu şi-a putut reprima un sentiment de revoltă: Doamne, ce faci? La ăştia le-ai dat de toate, nu-i nedreptăţeşti pe ceilalţi? La care Domnul, în infinita sa înţelepciune, i-a replicat:Stai să vezi ce popor le dau!

*Pentru cei care nu mai ştiu ce era indigoul şi la ce servea acesta, răspunsul e simplu: un xerox primitiv, dintr-o foaie.