Umbra lui Spiru Haret la Educaţie

Mă emoţionează de fiecare dată bucuria cu care „bobocii” întâmpină prima zi de şcoală, ca pe o poartă de intrare într-o lume plină de promisiuni. Mi-o amintesc pe a mea, la o şcoală sătească, construită încă de pe vremea lui Spiru Haret şi care nu dispunea de altceva decât de băncile în care generaţii de şcolari îşi scrijeliseră numele şi pe tabla neagră pe care creta proastă lăsa cu greu urme.

Ba, îmi amintesc cu surpindere şi faptul că unii dintre colegii mei care aveau fraţi mai mari veniseră cu tăbliţe din acelela negre pe care se scria cu tibişir putându-se şterse apoi cu uşurinţă strămoşul uitat al tabletelor electronice de azi.

Nu-mi maintesc faptul că şcoala nu avea decât o cişmea în curte şi un grup sanitar (impropriu spus) asemănător celor din gospodăriile oamenilor, să mă fi tulburat sau nemulţumit în vreun fel. Mă tulbură şi mă nelinişteşte faptul că după peste o jumătate de secol nenumărate şcoli dispun de aceleaşi dotări şi că printre copiii care se bucură de noua lor condiţie sunt şi din cei care nu trebuie să privească cu grijă tavanul care ameninţă să le cadă în cap.

Într-o Românie care s-a cazat în „blocul” de locuinţe european, racordat la toate utilităţile, faptul că o mare parte a populaţiei - între care şi numeroşi copii – coboară pe scări şi ies pe uşa care se deschide cu cheie electronică pentru a merge în fundul curţii ca să-şi facă nevoile este un paradox. Paradoxul unei societăţi care aruncă bani pe domenii schiabile ultramoderne, sau pe bazine acoperite în localităţi neracordate la apă curentă, dar care nu reuşeşete nici măcar să renoveze - numai spun să contruiască - şcolile ctitorite de Spiru Haret şi urmaşii săi.

Nu prea înţeleg din discursul politic ce alte priorităţi are România după ce le a atins pe singurele identificabile prin consens, dar cred că una dintre acestea ar trebui să fie asigurarea unor condiţii elementare de învăţătură pentru noua generaţie. Şi ştergerea diferenţelor flagrante dintre instituţiile de învăţământ din oraşele mari (care dispun de aproape de tot ce au nevoie) de cele din sate şi cătune îndepărtate, care nu au mai nimic. Între alte preocupări ale Ministerului Educaţiei, care-şi iroseşte sistematic forţele schimbând an de an ceea ce nu e nevoie, ar trebui să fie şi un program de dotare minimală a tuturor şcolilor.

Va rămâne, ca şi până acum, în suspensie dotarea cu cadre didactice. Ştim foarte bine că un procent important de dascăli rămâne sistematic corigent la examenele de titularizare neavând capacitatea de a deveni nu doar nişte modele, dar nici măcar simpli îndrumători. Iar deficitul cel mai serios se înregistrează la clasele primare unde ceea ce era învăţătorul clasic, pregătit special în instituţiile de profil - răposatele Institute Pedagogice – este suplinit de personaje care pur şi simplu n-au găsit alt loc de muncă. O repunere în funcţiune a sistemului de pregătire pentru îndrumătorii primilor paşi ai copiilor ce trec din lumea jucăriilor în cea a materiilor mi se poare a fi nu doar o necesitate, ci şi o urgenţă.

Umbra lui Spiru Haret, primul şi cel mai temeinic reformator al şcolii româneşti se profilează peste un minister care pare să nu mai fie capabil a-şi găsi rostul.