Ultimatumul lui Klemm

Dacă până acum mai persista o undă de decenţă în legătură cu semnificaţiile parteneriatului „strategic” româno-american, odată cu „ultimatumul” Departamentului de Stat lucrurile sunt puse pe făgaşul lor real. Acela al unei subordonări de tip cominternist: suntem parteneri, deci faceţi ce vă spunem noi! Dar să nu ne amăgim considerând că Departamentul de Stat are alte griji mai mici decât starea justiţiei din România şi că întregul său aparat de analiză nu a avut altceva de făcut decât să evalueze starea şi consecinţele modificărilor pe care guvernul român intenţionează să le facă. Nicidecum: unica analiză este cea făcută de de ambasadorul Klemm care a transmis la Washington ce ar trebui ca guvernul american să transmită celui român. Analizele şi evaluările sunt doar ale sale şi au în vedere mecanismele de relaţionare cu autorităţile locale puse în funcţiune de acesta. În momentul în care ambasadorul a simţit că influenţa sa începe să se diminueze şi că partea „paralelă” a statului încearcă să scape de sub control, a făcut apel la autoritatea responsabilă de la Washington. Au fost, în ultima vreme, prea multe semne că Bucureştiul - reprezentat prin Guvern şi Parlament - ar avea de gând să iasă de sub tutela celui reprezentat de preşedinte şi DNA, iar acestea au decurs din faptul că intervenţiile sale repetate ameninţau să rămână fără rezultat, pentru ca Klemm să mai doarmă liniştit. Însăşi tergiversarea adoptării legii de achiziţie a rachetelor Patriot, care a făcut necesară escala lui Tillerson, dădea de înţeles că lucrurile tind să scape de sub control. Şi atunci a venit „mesajul” Departamentului de Stat, care a dorit să sublinieze ideea că parteneriatul strategic funcţionează, trebuie să funcţioneze în sens unic.
De ce a fost, însă, necesar un astfel de semnal, a cărui duritate nu are corespondent în istoricul relaţiilor bilaterale? În ce măsură pot fi afectate interesele americane dacă preşedintele nu mai numeşte şefii de parchete  şi dacă procurorii nu mai au calitatea de magistraţi?
Pot. Pentru că atât predecesorii lui Klemm, cât mai ales el însuşi, au lucrat din greu la construcţia unor mecanisme  care să permită controlul total al politicii româneşti. Iar într-o democraţie incipientă, lipsită de prevederi clare ale rolurilor instituţiilor fundamentale, acest lucru este posibil prin combinaţia toxică dintre serviciile secrete şi o justiţie rămasă tributară eredităţii sale de tip sovietic. Klemm a simţit pe pielea lui ce înseamnă să colinzi instituţiile cu putere de decizie  şi să intervii pentru menţinerea în funcţie a omului-cheie şi să constaţi că cei cărora te adresezi, cu autoritatea conferită de reprezentarea celei mai puternice naţiuni, te plimbă şi nu-şi iau angajamentele corespunzătoare. În evaluarea situaţiei Klemm s-a mai prevalat de un argument: poporul nu e de acord cu aceste schimbări! Strada, oamenii de bună credinţă care ies seară de seară la proteste! Este, fără îndoială, convenabil să evaluezi o entitate printr-un segment de activişti stimulat corespunzător prin mecanisme clasice de convingere.
Ce semnifică ultimatumul Departamentului de Stat? Sfârşitul unei iluzii - aceea a parteneriatului între entităţi egale în drepturi. La fel cum achiziţia de armament american  nu a fost o opţiune, ci o obligaţie lipsită de alternativă, la fel şi în cazul legilor justiţiei lucrurile trebuie să rămână „cum am stabilit”, pentru a se putea perpetua controlul unui Klemm sau al celor care-l vor urma.
P.S. Remarcabilă lipsa de reacţie  a Uniunii Europene faţă de politica americană din ţările „noii Europe”! Parcă ar vrea să ne spună: voi aţi vrut-o, n-aveţi decât să vă descurcaţi acum. Şi cu 2%, şi cu justiţia...