Trecerea Meșterului Valeriu

În 1968, prin primăvară, m-am echipat cât de cuviincios puteam – dat fiind statutul meu de student bursier - și m-am îndreptat către Teatrul „Delavrancea”. Era un teatru înființat de curând, pe bd. Ilie Pintilie (fost), nu departe de Piața Victoriei și acolo urma să aibă loc premiera piesei „Meșterul Manole” de Valeriu Anania. Depre autor știam puține lucruri de la bursa oficială a știrilor, unde nu se prea vorbea despre el. Primisem însă un mesaj de la un unchi emigrat în America înainte de război și care, locuind pe undeva pe lânga Chicago, ca enoriaș al bisericii românești o frecventa pe cea în care slujea Valeriu Anania. Legaseră o prietenie trainică, la care contribuiseră și unele vederi comune, iar unchiul Gheorghe îi vorbise despre mine și despre dorința mea de a deveni ziarist. Așa că atunci când Valeriu Anania s-a întors în țară pentru a-și pune în scenă cea de-a doua piesă a sa, mi-a trimis la căminul din Grozăvești o invitație la premieră. Nu-mi amintesc prea multe din conținutul piesei și din distribuție. Mi-l mai amintesc doar pe Alexandru Repan, în rolul principal. După gongul final și după consumare aplauzelor și felicitărilor, m-am apropiat de autor – un bărbat frumos și impunător, în floarea vârstei - și m-am prezentat. M-a privit cu simpatie și a ținut să-mi împărtășească prietenia pe care le-o purta rudelor mele, în casa cărora fusese oaspete de mai multe ori. Am îndrăznit să-i solicit un interviu – eram doar student la litere și vroiam să-mi fac o carieră în publicistică. După o ușoară ezitare s-a declarat de acord. M-a rugat însă să revin duminică, la Patriarhie, unde urma să participe la serviciul divin alături de Patriarh, promițându-mi că după aceea avea să-mi răspundă la întrebări. Duminică am fost prezent la slujba din Dealul Mitropoliei, iar la final, Valeriu Anania m-a luat de braț și m-a invitat să-l însoțesc în clădirea Patriarhiei. Acolo m-a prezentat Înalt Prea Fericitului Iustinian și m-a invitat să rămân la scurta recepție la care participau persoane importante, dar care mi-erau complet necunoscute. Buimăcit de aventura în care mă lansasem – și care putea avea chiar urmări neplăcute pentru un student „comunist” - m-am retras într-un colț unde una dintre măicuțele care serveau a ghicit că nu eram foarte bine hrănit (vânzarea cartelei de la cantină era una dintre puținele surse de cash) a avut grijă să-mi umple farfuria cu bunătățile de care aveau parte mai marii Bisericii. La final ne-am retras într-o încăpere alăturată și dramaturgul mi-a răspuns la cele câteva întrebări pe care mi le pregătisem. Am aflat că piesa fusese scrisă în mare parte, în gând, fără creion și hârtie, pe când se afla în pușcăria de la Aiud, din care ieșise cu peste 30.000 de versuri memorate. Era preocupat de miturile fundamentale și îi făcea o mare bucurie să constate că „petele albe” din cultura românească sunt șterse rând pe rând de reabilitarea unor autori de valoare. Pe măsură ce notam, conștiincios, spusele „părintelui Anania”, cum îl numeau rudele mele din America (despre care nu suflasem nici un cuvințel în autobiografiile care se depuneau la secretariatul facultății), realizam că nu voi avea ce să fac cu acest interviu. Că nimeni nu va fi atât de nebun încât să-l publice, ba, chiar, odată emoția evenimentului la care participasem risipindu-se, am început să mă gândesc cu teamă că voi putea fi tras la răspundere, într-un fel sau altul, tocmai când începusem să colaborez la câteva publicații ale vremii. Ne-am despărțit, interlocutorul meu asigurându-mă că va transmite rudelor amănunte despre întâlnire la întoarcerea în State și că îi va face plăcere oricând să mă revadă. Din păcate, o nouă întâlnire n-a mai avut loc, drumul meu nemaiîntâlnindu-se cu cele ale înaltului prelat, căruia însă i-am purtat mereu amintirea plină de emoție a momentelor consumate sub semnul „Meșterului Manole”, din urmă cu peste 40 de ani. Dumnezeu să-l odihnească în pace acolo unde se află acum, cu credința sa că „moartea nu există” și că „este doar o trecere”...