Trăiască regele!

Odată cu retragerea – din motive de sănătate – a regelui Mihai din calitatea pe care a deţinut-o, în favoarea fiicei sale Margareta, se închide un capitol sugestiv din istoria noastră.
Urcat pe tron, prima dată, la vârsta de 5 ani şi „detronat” de tatăl său Carol, şase ani mai târziu, Mihai a avut parte de o existenţă plină de urcuşuri şi coborâşuri. Co-autor, alături de comunişti, al loviturii de stat care l-a înlăturat de la putere pe Ion Antonescu, a avut parte de aceeaşi soartă din partea ruşilor care, la întoarcerea armelor, îl decoraseră cu cea mai înaltă distincţie – Ordinul Victoria. Abdicarea sa – semnată cu pistolul pe masă, l-a purtat pe drumul unei pribegii care avea să dureze nu mai puţin de 45 de ani, dacă luăm ca bază de calcul a revenirii sale cea din 1992. În 45 de ani orice persoană cu mai puţină rezistenţă morală, ar fi cedat cu desăvârşire. Mai ales că nu puţine au fost demersurile de a-l ţine la distanţă ale comuniştilor, despre care se spune (fără a fi fost confirmat vreodată) că i-ar fi acordat un soi de pensie cu condiţia de a nu face valuri. Regele exilat nu a făcut valuri, dar nu a renunţat nici un moment să creadă într-o întoarcere a cursului istoriei care a avut loc când nimeni nu mai spera. Regăsirea ţării în care s-a născut şi şi-a petrecut copilăria şi o parte a tinereţii, nu a fost una liniştită. În disputa pasională dintre susţinătorii săi, adepţi ai monarhiei şi noua conducere republicană, Mihai a intrat la mijloc fiind nevoit să suporte episoade jenante, precum urmărirea sa pe autostradă şi întoarcerea la aeroport pe motiv că nu avea o viză valabilă de intrare. Lucrurile s-au calmat însă în următorii ani şi de Paştele din 1992 a avut parte de o primire triumfală, în care au culminat satisfacţia şi curiozitatea unei bune părţi din public. Ecou al acestei manifestări, neinspirată idee liberală de a-l propune candidat la preşedinţie a complicat lucrurile. În ciuda declaraţiilor de sprijin, Convenţia Democrată, ajunsă la putere în 1996, nu a făcut nimic pentru a limpezi situaţia instituţiei Casei Regale, tergiversând lucrurile până la finalul guvernării. În mod surprinzător pentru mulţi dintre cei care nu-i cunoşteau adevărate coordonate de om politic, Iliescu a fost cel care a dezgheţat complet situaţia prin vizita sa „secretă” la Versoix, din 2001, când a participat la Forumul CransMontana. Atunci, într-o după-amiază, a dispărut pur şi simplu, recunoscând senin la întoarcere, faţă de membrii delegaţiei şi jurnalişti, că fusese să bea un ceai cu regele! A fost meritul guvernului Năstase de a fi clarificat legal situaţia monarhiei şi de a fi retrocedat – în ciuda unor proteste violente - câteva dintre proprietăţile Coroanei, între care Peleşul, Palatul Elisabeta şi cel de la Săvârşin. Reintrată în circuitul public, familia regală a contribuit, prin misiuni personale pe lângă alte capete încoronate europene, la succesul demersurilor româneşti de aderare la cele mai importante organizaţii continentale.
Deşi sentimentul monarhic nu a fost niciodată important în perioada de după Revoluţie, poate şi datorită absenţei totale a noţiunii din mentalul public (sondajele nu i-au acordat nicidoată un procent mai mare de 12%), societatea a acceptat convieţuirea paşnică cu o instituţie care a demonstrat în repetate rânduri că este dispusă să se pună în slujba interesului naţional. Existenţa sa a fost înconjurată de respect şi consideraţie (chiar dacă aripi colaterale ale familiei au provocat în repetate rânduri mici scandaluri) şi a dovedit valabilitatea unor decizii normale, luate însă după o serie de controverse şi dispute lansate uneori chiar de la vârful administraţiei („trădarea” – acuzată de Băsescu). Schimbul de ştafetă este unul firesc şi promovează în prima linie o figură care a ştiut să stea cu discreţie la dreapta părintelui său.
Şi chiar dacă monarhia nu va mai reveni la vârful societăţii, ea îşi va păstra locul simbolic în istoria poporului român.