Traian cel Cooperant

Cine-și închipuie că Traian Băsescu nu știe că teoria sa cu „lovitura de stat” este o gogomănie, e naiv. Știe foarte bine. Iar dacă o repetă ca un papagal este pentru că consilierii în materie de manipulare i-au recomandat să o facă: reală sau nereală, ceva va rămâne în mintea oamenilor. Iar acel ceva va fi asociat cu o nedreptate care i s-ar fi făcut președintelui „ales” de către conspiratori odioși, cărora el le stătea în drumul spre violarea în grup a Justiției. Mai puțin clar – pentru orice persoană cu ceva minte - este cum îi va trage la răspundere pe autorii acestei lovituri. Probabil că în visele sale cele mai frumoase, Băsescu se vede un soi de Gorbaciov pe care puciștii au încercat să-l înlăture, dar care revine glorios prin opoziția fermă a partidului condus de un Blaga-Elțân. E drept că la București nu s-a tras cu tunurile în Palatul Cotroceni, deși rafalele verbale ale lui Antonescu ar fi putut să ucidă pedeliștii nevinovați. Deci: suspendatul asigură ferm națiunea că puciștii vor fi trași la răspundere. Cum? Băsescu nu ne explică. Nici nu prea are cum. Pentru că lovitura de stat a fost dată chiar de instituțiile pe care el pretinde că le apără. Amenințarea însă rămâne și - probabil - cei convinși de argumentele sale vor aștepta ca brațul lung al Justiției protejate de el să-i înșface pe Antonescu, Ponta și cei 264 de ticăloși care au votat lovitura de stat parlamentară. În cadrul aceluiași discurs haotic, Băsescu se mai angajează ca, pe viitor, să coopereze cu cei pe care urmează să-i traducă în Justiție. Cum? La fel cum a făcut după prima suspendare, zice el, crezând că toată lumea are memoria scurtă. Cooperarea și coabitarea în general sunt noțiuni imposibile în cazul lui Băsescu. Biografia sa politică nu se împiedică de asemenea episoade. Caracteristica principală a acțiunilor sale este confruntarea, șicanarea, amenințarea. A intrat prima dată în conflict cu colegii parlamentari când a fost acuzat de vânzarea flotei. S-a retras din parlament și a continuat lupta cu Parchetul până când PD a ajuns la putere, cu Convenția Democratică. Atunci a devenit vârful de lance al opoziției democrate față de Ciorbea, împotriva căruia a organizat lovitura sa de stat – retragerea miniștrilor democrați din guvern. Când a devenit primar general al Capitalei, vreme de patru ani s-a bătut cu consiliul general dominat de pedeseriști, având ca scuză permanentă pentru lipsa de performanță acest conflict. Devenit președinte, n-a reușit să coopereze cu premierul liberal decât vreo trei luni, după care a urmat o lungă confruntare de uzură ce a durat patru ani. Singurele sale exemple de cooperare au fost posibile atunci când a avut de-a face cu marionete lipsite de personalitate dispuse să lingă recunoscătoare mâna ce le aruncase un oscior. Ungureanu n-a fost nici cu o iotă mai bun decât Boc. Doar că mandatul său a fost mai scurt și n-a reușit să-și desfășoare resursele de servilism și de docilitate. Așa încât nu ne mai rămâne decât să vedem cum va reuși acum să coopereze cel mai necooperant dintre actorii scenei politice – într-un context în care nu mai poate face recurs nici la aliatul său tradițional – „români”, care i-au respins deja, majoritar, oferta.