Ţigan din Gârcini: „Vreau să scap de aici, să scap de ţigani”

Libertatea a mers în cartierul Gârcini din Săcele, unde curierii nu îndrăznesc să intre, şi l-a întâlnit pe Adrian, tatăl a şapte copii. „Nu livrează în zonă, pentru că sunt «ţigani răi»”, declara o învăţătoare de la şcoala din Gârcini. „Da, aşa e, sunt ţigani răi”, confirmă Adrian. „Vreau să scap de aici, să scap de ţigani”. „Păi, şi tu eşti…”, „Da, da eu nu sunt ca ei, sunt om cu frica lui Dumnezeu. Muncesc şi vreau să-mi cresc copiii în pace”.  
Are şapte copii şi 35 de ani. Şcoală n-a făcut. „Două clase, atât”. Tatăl a murit, mama lui, bolnavă de inimă, stă împreună cu el, într-o casă de tip vagon, unde locuiesc mai multe familii.  

„Ăsta e ultimul”
DN1A rămâne sus, departe, când cobori spre curtea unde stă Adrian. E ca şi cum ai coborî în fundul unei prăpăstii. Atât de jos, încât şi soarele pare mai mic şi mai rece de aici. Se întunecă în plină zi. Gardurile în diverse stadii de dezmembrare nu îngăduie secrete şi prin porţile crăpate se iţesc capete care scanează şi întreabă, fără să se formalizeze, încotro?, la cine? şi pentru ce?  
Ana, soţia, îl întâmpină pe Adrian cu cel mai mic în braţe. Femeia are 29 de ani. Opt clase. Surâde când spune asta, ca şi cum şi-ar aminti de ceva foarte drag, dintr-o altă viaţă. În viaţa actuală, şcoala nu i-a folosit la nimic. Legănându-şi băieţelul, şopteşte ca pentru sine că nu mai poate, „ăsta e ultimul”. Copiii sunt: Adriana, 12 ani, Maria, 11 ani, Şerban, 9 ani, Silviu, 8 ani, Lucian, 6 ani, Nicholas, 3 ani, şi Sorin, 2 ani. Merg care la şcoală, care la grădiniţă, în schimburi.  

„Mă păzeşte de ţigani, până la drum”
Ana îi duce şi îi aduce, şi pe copii, şi pe Adrian, când pleacă la muncă. „Mă păzeşte de ţigani, până la drum”, explică el. Ca şi cum şapte prunci n-ar fi fost de-ajuns, pe umerii largi ai tinerei femei cade şi grija acestui bărbat care vorbeşte despre „voia Domnului Hristos” şi care nu ştie să se bată. E blând ca porumbeii.  Tatăl Anei, Constantin, care stă în aceeaşi casă cu ei, recunoaşte că pe prima lui soţie, care l-a şi părăsit, o mai „atingea”. Ana îl ascultă dând mustrător din cap. Nu erau doar „atingeri” alea, observă ea. Constantin s-a recăsătorit cu Mia, o femeie surdomută, mai tânără, dar de care trebuie să aibă el grijă. „N-o pot lăsa pe stradă, că nu aude maşinile şi dacă o loveşte…”.
În celelalte camere ale casei, stau mama lui Adrian şi două mame singure, cu copiii lor. Una îşi caută de lucru. Cealaltă, îmbrăcată să plece la staţia de autobuz, e recunoscătoare că e „sănătoasă şi pe picioare şi pot merge la muncă, mai mult n-am nevoie”. E femeie de serviciu într-un mall din Braşov. Face naveta.  

„Au dat ţiganii cu pietre, noaptea”
Casa e mare, cu pod înalt, în stil săsesc. Are urme de tencuială roz. Pe dinafară, pare masivă ca un vapor, cârpit cât să nu ia apă, pentru că toţi aşteaptă să plece de aici undeva, cândva, să păşească pe un mal stabil. Câteva geamuri sunt sparte, „au dat ţiganii cu pietre, noaptea”, arată Adrian spre ramele goale.

„Dormim ca soldaţii”
Pe dinăuntru, n-a mai fost zugrăvit de veacuri, dar pereţii sunt curaţi. Iar în camera-dormitor, unde stau Ana, Adrian şi copiii, sunt carpete cu leoparzi adăpându-se, cu Iisus rugându-se, singur, şi cu Iisus dialogând cu nişte îngeraşi cam hidoşi.  Pe peretele de lângă fereastra spartă, o icoană, tot cu Iisus, şi o vitrină cu ceşcuţe şi cu un înţelept chinez din porţelan. Două paturi mari, „dormim ca soldaţii”, o măsuţă, un televizor mic, suspendat, şi un dulap mare pentru haine şi pături. „Ce nu încape, mai punem şi după dulap”, zice Ana.  
Pentru că instalaţia electrică e precară, becul din tavan se arde mereu şi familia se ajută noaptea de o lanternă. Copiii îşi fac temele până se lasă seara sau dimineaţa devreme.  Tot ce au Ana şi Adrian e în cămăruţa asta. „Am mai primit mobile, haine, de la oameni, dar au intrat ţiganii peste noi, au rupt poarta şi le-au luat. Nu putem să ţinem nimic aici. Nu e viaţă”. În curte, un cocoş şi o găină stau zăvorâţi într-un coteţ, pe paie, păziţi de un câine galben şi o căţea pestriţă. Păsările sunt averea mamei lui Adrian. Au fost mai multe, dar au împărtăşit aceeaşi soartă cu mobilele şi hainele bune.  

„M-am dus la Poliţie, Poliţia a zis că n-are ce face”
Adrian a avut un frate mai mare, care-l apăra şi care-l lua, de mic, cu el la muncă, pe şantier. Fratele s-a îmbolnăvit şi a murit în februarie. Iar Adrian s-a trezit lipsit de protecţie, în faţa atacatorilor din cartier.  „M-am dus la Poliţie, Poliţia a zis că n-are ce face. Dacă vine şi se bagă, după aceea, se răzbună tot pe mine”. Bărbatul pune mâna la tâmplă: „Uitaţi, aici m-au tăiat. Când luam salariul, mă prindeau şi-mi luau banii. Mă lăsau cu nimic. Ei nu muncesc, ziua dorm şi noaptea umblă după nenorociri”.  
Tot ce îşi doreşte Adrian e să-şi ducă familia în alt loc, în altă casă, cu două camere, departe de aici. „Unde?”, „Tot în Săcele, dar în alt cartier. Unde să trăim. Să nu mai stăm cu frică. Să nu se mai ia de copiii mei”.  

„Muncesc cu ziua, unde dă Domnul Hristos”
Acum tatăl de familie de 35 de ani nu mai merge pe şantier. Şi-a încropit două cărucioare, din scânduri, cu mânere ca de roabă şi roţi cauciucate de căruţă. „Merg cu chiliga, asta e pâinea la copii. Am două. Pe asta o am de 13 ani, pe astalaltă mai mare, de vreo patru ani”. Pe platforma de scânduri vechi, Adrian încarcă gunoaie, pământ, nisip, ce i se cere. „Muncesc cu ziua, unde dă Domnul Hristos. Lumea mă cunoaşte, ştie că nu pun mâna. Mă cheamă. La un gunoi, la fiare, la săpat. Lucrez în grădină, prin curtea omului. Ce dă Domnul. 50, 60 de lei pe zi. Sunt zile când nu merg, dar sunt şi zile când merg”.
Pe lângă bani, Adrian primeşte „mai o haină, un papuc pentru copii, o mobilă”. Telefonul cu butoane, prin care vin comenzile, e primit tot aşa, de la cineva pentru care-a lucrat. „De când Adrian merge cu chiliga, aduce acasă placaje, scânduri, să avem de foc. Aduce, aduce… Bani de lemne n-avem”, povesteşte Ana.  
Peticele de furnir cu care sunt blindate poarta şi gardul capătă un înţeles. Adrian a reparat, cum s-a priceput, din ce-au aruncat alţii.  

„Şcoala e aproape, dar e greu să-i ţinem”
Toţi copiii merg la şcoală. Adriana, Maria, ambele, în clasa a IV-a, şi Şerban, în clasa a III-a, merg de dimineaţa la şcoală. „Plâng dacă nu se duc. Nici nu trag de ei, se trezesc singuri”, povesteşte Ana.  Şcoala şi grădiniţa se află alături, la câteva sute de metri, după ce ieşi la suprafaţă din labirintul cartierului. „Da, le avem aproape, asta e bine, dar e greu să-i ţinem. Să aibă caiete, creioane, ghiozdane, ce le trebuie. E greu”.  
Când se apropie ora 12.00, Ana îi pregăteşte pe Nicholas şi Lucian de grădiniţă şi pe Silviu, clasa a II-a, de şcoală. La furtunul din curte, înarmată cu un şampon antimătreaţă, care slujeşte şi de săpun lichid, Ana îi spală pe faţă, pe mâini şi pe picioare pe „grădinari”. Din dulapul cu haine, copiii aleg ce au mai bun şi ce le vine. Silviu a nimerit nişte blugi cam mari în talie. Îi plac, dar trebuie să-i schimbe cu alţii. Copiii Anei se piaptănă, se pomădează şi se gătesc pentru şcoală şi grădiniţă cum se gătesc credincioşii pentru slujba de duminică. „Dacă se duc murdari sau prost îmbrăcaţi, cu hainele rupte, râd ceilalţi de ei”. Imaginea contează. Mama îşi pune şi ea rochia bună, lungă şi înflorată. Cu Sorin mezinul de gât, urcă dealul şi conduce „schimbul doi” în poarta şcolii. Îi aşteaptă pe ceilalţi trei, din „schimbul unu”. Ana cu trupa o apucă spre casă. „Fac o ciorbă sau o tocană, ceva, să avem mâncare caldă”, spune femeia, atentă la grohotişul din cale.  
Adriana vrea să se facă învăţătoare. Maria, doctoriţă. Silviu vrea să fie „şofer de maşini”. Sorin abia a început să vorbească. Şerban, Lucian şi Nicholas încă nu s-au hotărât asupra unei meserii.

6.000 de oameni, media de vârstă – 22 de ani, 1 din 2 fără venit
Cartierul Gârcini din municipiul Săcele are 6.000 de locuitori, în majoritate, de etnie romă. Oraşul, situat la 12 kilometri de Braşov, are 30.000 de locuitori, deci a cincea parte din populaţia lui stă în păienjenişul de uliţe înguste, parţial acoperite cu pietriş, parţial legate la apă şi electricitate.  Un recensământ local, realizat de Primăria Săcele, din casă în casă, acum cinci ani, arăta că media de vârstă a cartierului este de 22 de ani. Peste jumătate dintre locuitorii din Gârcini sunt minori. Foarte puţini, în jur de 4,5 la sută, au peste 60 de ani. „La 45%, nu avem nicio informaţie despre sursa de venit”, spunea primarul Virgil Popa.