Ţi-a mâncat pisica limba?

Evenimentele istorice, legendele, figurile importante, religia şi chiar reclamele stau la baza multor expresii folosite astăzi. Când eram mici, de multe ori ne puneau părinţii în situaţii dificile, rugându-ne ori să fredonăm un cântecel, ori să povestim ceva. Emoţional, ne blocam şi ca un făcut urma întrebarea lor „ţi-a mâncat pisica limba?”. Ei bine, iată de unde ar putea fi originea nebunească a acestei expresii care ne-a marcat copilăria multora dintre noi.
Această expresie a apărut în anii 1800. Cu toate acestea, nu este clar cum s-a dezvoltat exact. Ea este adresată de cele mai multe ori unei persoane care nu răspunde sau pur şi simplu nu-şi găseşte cuvintele într-o conversaţie. Unii specialişti în lingvistică sunt de părere că o posibilă sursă ar putea fi din Egiptul antic, unde limbile mincinoşilor şi hulitorilor erau tăiate şi date pisicilor regelui pentru a fi hrănite.
De asemenea, mai există o teorie conform căreia Marina engleză folosea un instrument numit „Cat-o’-nine-tails” pentru biciuire. Durerea era atât de puternică încât făcea ca victima să rămână tăcută mult timp.
Această idee înspăimântătoare persistă şi în teoria potrivit căreia expresia provine dintr-o perioadă de vânătoare de vrăjitoare, în care frica şi isteria abundau. Vrăjitoarele, după cum spun poveştile, puteau fura capacitatea de a vorbi a unei persoane, uneori, îndepărtând limba şi hrănind-şi animalul de companie.
Cu toate acestea, nu există nicio fărâmă de dovezi care să susţină originea expresiei. Este oarecum arhaic acum, dar a fost de uz comun până în anii 1960/70. Era îndreptat către oricine era tăcut când era de aşteptat să vorbească şi, adesea, către copiii care erau suspect de discreţi.