Theo și întoarcerea la izvoare

Ca să vezi cât de ciudată e viața: după demiterea lui Răzvan Mihai Ungureanu de la Externe, Tăriceanu a dorit să-l propună pentru această funcție pe veteranul Theodor Meleșcanu. Avea experiență, mai fusese odată ministru de Externe, avea și ceva prestigiu. Cine credeți că s-a opus atunci? Nimeni altul decât președintele Băsescu! Cu ce motiv? Presupusele legături ale acestuia cu... Securitatea, de pe vremea când lucra, în regimul comunist, la Externe! Și uite cum se-ntoarce roata: cel care nu era bun atunci pentru Externe, e acum cel mai nimerit pentru șefia spionajului! Îl fac apt serviciile la instituția la care a prestat și Băsescu, dar nu la Geneva, ci la Amsterdam. Dar, cel mai apt îl face căderea sa în dizgrația președintelui liberal, pentru eroarea de a fi afirmat, la un moment dat, că USL-ul va trebui să coabiteze cu Traian Băsescu, în cazul în care câștigă alegerile. Pentru simplul motiv că mandatul acestuia durează doi ani peste al PDL-ului. În concepția lui Crin Antonescu așa ceva este imposibil: e musai ca victoria USL-ului să se conjuge cu demiterea președintelui. Deci, nici un fel de coabitare! Să revenim însă la obiect. „Blândul Theo” a fost nominalizat la cârma SIE. Un reprezentant al Opoziției ia din nou pâinea de la gura pedeliștilor – lucru dificil de înghițit de masa de activiști portocalii. Trăim însă într-o țară liberă și președintele are dreptul să se joace cu nervii celor din partidul său. Pentru el contează mai mult să disloce o piesă din angrenajul adversarului, decât să sacrifice una proprie. Și, cu siguranță, nu e cea mai proastă alegere. Povestea vieții lui Meleșcanu e complexă și plină de culoare. A fost diplomat comunist. Cum se întâmpla pe vremea aceea, lucra pentru doi stăpâni: pentru partid și pentru „băieții cu ochii albaștri”. Era chiar unul dintre ei, și nu cel mai rău. A navigat cu pricepere în apele tulburi ale diplomației cu dublă comandă. Iar după Decembrie s-a remarcat printre reprezentanții noului val. A preluat de la Năstase ștafeta Externelor și a operat, vreme de un mandat complet, cu diplomație și eleganță. S-a ferit cât a putut să se înscrie în partid, până când l-a strâns Boda cu ușa și i-a dat sarcini de campanie electorală la alegerile pierdute din 1996. A făcut parte din gruparea disidentă care, nereușind să-l rupă pe Iliescu de corupți, și-a făcut singură partid, pe banii lui Costea. A devenit președinte al Alianței pentru România și a candidat la președinție în 2000, eșuând cu succes. APR –ul său, în ciuda startului fulminant, a capotat sub pragul electoral. Cu rămășițele partidului a negociat o fuziune salvatoare cu Stolojan și a devenit vicepreședinte liberal. Aici a fost încărcat de onoruri redevenind ministru – al Apărării și, interimar al Justiției – în cabinetul Tăriceanu. Odată cu numirea sa la conducerea SIE, Meleșcanu se întoarce la dragostea dintâi, devenind unicul șef al acestei instituții, cu experiență antedecembristă. Ceea ce nu e puțin lucru.