Testamentul lui Ceaușescu

Cred că în mintea oricui a urmărit desfășurarea evenimentelor la timpul respectiv a rămas întipărită imaginea procurorului în pulovăr revoluționar care a rostit rechizitoriul la adresa cuplului de dictatori în celebrul proces de la Târgoviște. Evoca acesta înfometarea poporului, cele 60.000 de victime de la Timișoara, conturile din străinătate? Pe baza acestui rechizitoriu necruțător, completul a decis sentința: condamnare la moarte. Atât de la sine înțeleasă părea aceasta încât avocatul desemnat să-i apere a uitat să facă gestul elementar al solicitării recursului. Drept urmare, sentința a fost executată pe loc. La zidul cazărmii... Citind astăzi interviurile generalului Dan Voinea, cel care alcătuiește într-o manieră adeseori demnă de best-seller-urile SF, dosarul Revoluției, nu pot să mă împiedic să-mi imaginez următoarea scenă: în drum spre locul execuției, în timp ce soldații încearcă să-i lege mâinile, dictatorul se întoarce spre procuror, îl privește în ochi și-i spune: „Dane, ai grijă de popor! Veghează ca nimeni să nu întineze nobilele idealuri ale justiției socialiste! Pedepsește-i aspru pe cei care atentează la siguranța statului de drept și a ordinii publice!’ Nici dacă această scenă ar fi fost reală, nu cred că dl general Dan Voinea și-ar fi îndeplinit mai bine misiunea. Ba, uneori am chiar senzația că pe acest palier nu s-a schimbat nimic. Că revoluția a fost înnăbușită și că acum asistăm la aplicarea legalității socialiste, prin identificarea și pedepsirea celor care au provocat gravele tulburări din decembrie ‘89. Iar generalul Voinea, fidel misiunii încredințate, caută vinovații și încearcă să stabilească vinovățiile. Este, desigur, necesar să știm ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acel decembrie de care ne despart, iată, 17 ani. Dar ideea anchetării unei revoluții mi se pare unică în analele justiției. În primul rând pentru că o revoluție constituie o abatere totală de la orice reguli și sistem juridic, pentru că altfel nici n-ar fi posibilă. Ea nu se mai supune decât unor imperative istorice care conduc către răsturnarea unui sistem prin forță și instaurarea altuia. De anchetat sunt anchetate doar tentativele nereușite. Niciodată învingătorii nu se auto-anchetează și auto-pedepsesc. Mai mult: în funcție de ce norme juridice sunt apreciate faptele produse în decembrie? Ce legi funcționau? Cele ale dictaturii. Pentru că noua orânduire nu apucase să legifereze când oamenii mureau pe străzi, cu rost sau fără. Și cum poți pune semnul egalității între modul în care este apreciată o situație acum, și cum era atunci? Ne spune acum dl Voinea că n-au existat teroriști. Dar atunci, credea cineva că nu există? Era cineva care să nu se teamă? Își putea imagina cineva că trecerea de la dictatură la democrație se poate face în pas de vals? Puteau fi controlate în vreun fel emoțiile extreme și tensiunea sub care s-au aflat protagoniștii acelor evenimente? Desigur, au murit oameni nevinovați. Dar acesta este prețul pe care-l plătește o societate aflată la o răscruce a destinului său. O revoluție nu este un plan de stat-major. Ea se naște și se manifestă dintr-o sumă de întâmplări, emoții, erori al căror rezultat este, în cele din urmă, libertatea. Sau iluzia ei. De aceea, efortul generalului Voinea și al celor care i-au încredințat această misiune - cu siguranță persoane care în decembrie ‘89 au stat în fața televizorului, așteptând să vadă încotro înclină balanța - mi se pare inutil, păgubos și dezonorant pentru cei care-l promovează și-l aplică. În mormântul său necunoscut, probabil că Ceaușescu își freacă mulțumit mâinile: testamentul său este pus în aplicare.