Tertipul lui Voiculescu versus tertipul Înaltei Curți

Dan Voiculescu își dă pentru a treia oară demisia din parlament. Prima dată – dacă îmi aduc bine aminte – a făcut-o din cauză că nu i-au fost aprobate niște inițiative legislative. A doua oară din cauza TVA-ului redus la alimente. Iar acum, pentru a se pune la dispoziția justiției și pentru a nu profita de imunitatea parlamentară. I se reproșează – dintr-o anumită direcție – că a înșelat așteptările alegătorilor care l-au trimis de trei ori în forul legislativ și pe care, iată, i-a lăsat din nou baltă. Mai grav este că ultimele două mandate au fost obținute în colegii uninominale și că pe locul său ar fi trebuit – și va trebui – să fie organizate noi runde de alegeri, cu cheltuieli suplimentare, în condițiile austerității. Atât întârzierea cu care a depus jurământul cât și demisia grăbită a fondatorului consevator are o explicație suficient de limpede, pe care de data asta Voiculescu n-a mai ținut să o deghizeze în haina unor nemulțumiri principiale. Termenul scadent al procesului său pentru dosarul alcătuit de DNA pe suspiciunea achiziționării ICA la un preț subevaluat se apropia amenințător. La Înalta Curte de Casație și Justiție. Se știa și ce complet de judecată va analiza probele: unul care și-a făcut faima din a fi necruțător cu “peștii cei mari”: Năstase și alții. Singurul lucru care nu s-a spus în clar a fost că din această confruntare n-avea nici o scăpare. Voiculescu era deja condamnat înainte de a ajunge în fața instanței. Și în ciuda probelor – afirmă el – care nu-l incriminează cu nimic. E vorba de același mecanism pseudo juridic care a funcționat și în cazul lui Năstase: știm noi că este vinovat și trebuie să dăm un nou exemplu pentru Bruxelles! Trebuie să recunoști, oricât de antipatic ți-ar fi Voiculescu și obstinația cu care vrea el să-l dea jos pe idolul justițiarilor, că asta nu e justiție. Sau că se abate serios de la principiul său fundamental: nimeni nu poate fi condamnat dacă nu i se dovedește, dincolo de orice dubiu, vinovăția și viceversa. Or, într-un astfel de context, manevrele pe care le încearcă avocații săi sunt justificate. Demisia sa are ca primă consecință întoarcerea dosarului la Tribunal, la prima instanță, a cărei sentință poate fi atacată prin recurs la următoarea și abia apoi la Curtea Supremă. Mecanismul prin care demnitarii erau privați de aceste posibilități avea în vedere scurtarea termenelor, dar putea conduce și la posibile abuzuri, de genul celei cu care urma să se confrunte, în 2 februarie, Voiculescu. În noile condiții, atât parchetul cât și avocații vor avea timp suficient să întoarcă problema pe toate fețele și să ofere instanțelor un material cât mai lipsit de ambiguități. Așa încât nu m-aș grăbi să condamn “tertipul” lui Voiculescu fără a sesiza “tertipul” unei părți a justiției nerăbdătoare să-și atârne în panoplie un nou trofeu apreciat de comisarii europeni și amicii lor autohtoni.