Terorismul - între WTC şi Bataclan

Cercetătorii fenomenului fac analogii savante între numitul “11-09” din 2001 al terorismului mondial şi cel cuprins între “Charlie Hebdo” şi “Bataclan” din 2015. Există o singură asemănare – determinarea cu care atacă jihadiştii – şi mai multe deosebiri.
Primul ţine de locul de desfăşurare. În 2001 – la mare distanţă de centrele de comandă ale Al Quaeda şi cu un plan excepţional, gândit şi executat de terorişti antrenaţi ca trimişi speciali în America. Al doilea – în inima Europei, executat de cetăţenii europeni, trăitori în locurile atacate, dar la fel de determinaţi în a face răul cu preţul propriei vieţi.
 Dacă pentru atacul american au fost folosite mijloace excepţionale, în Franţa au fost suficienţi opt oameni înarmaţi cu puşti Kalaşnikov pentru a destabiliza o ţară. Aici nu numărul victimelor a contat (ca în America) ci efectul propagat în toate nivelurile societăţii. În Europa, fiecare ţară cu astfel de probleme îşi produce proprii săi terorişti, nu e nevoie să-i formeze într-un comandament central şi să-i expedieze în teatrele de acţiune. Iar formarea lor este la vedere – sarcina fiind asumată de moscheile şi molahii protejaţi de statele respective în numele corectitudinii politice.
Trendul în terorismul actual este acela de a înlocui acţiuni unice, spectaculoase, cu o serie de acţiuni individuale, diseminate în teritoriu. Dacă pentru descoperirea şi neutralizarea unor lovituri de genul celei din 11-09 se pot concentra resursele informative şi operaţionale ale unui stat în care există un control suficient de amănunţit al etnicilor predispuşi la a se înrola în aceste demersuri, în Europa acest lucru a devenit aproape imposibil. Cum să-i deosebeşti pe jihadişti între milioanele de islamişti care au cotropit pur şi simplu ţări ca Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Danemarca? Aici pericolul vine din interior şi este, practic, permanent.
Cea mai importantă deosebire între etapele istorice ale terorismului ţine de apariţia şi existenţa unei entităţi specifice. Al Qaeda era o formaţiune difuză, greu de localizat şi de lovit. Statul islamic este însă o realitate cu dimensiuni teritoriale clare, cu o politică administrativă şi resurse financiare uşor de depistat. Nu ne mai confruntăm cu o fantomă care se ascunde în tunelurile din Bora Tora, ci cu o personalitate clară. Eşecurile de până acum se datorează faptului că fiecare dintre ţările interesate au interpretat în mod diferit pericolul jihadist: ruşii i-au luat în colimator mai întâi pe adversarii lui Assad. Americanii i-au înarmat şi antrenat pe aceştia făcându-i apoi cadou statului islamic. Francezii şi-au sprijinit proprii parteneri angajaţi în aceeaşi campanie anti-Assad. Iar toţi laolaltă, preocupaţi mai mult de succesiunea preşedintelui sirian, au ignorat ceea ce trebuia atacat cu precădere: “statul” islamic! Care şi-a văzut de treabă comercializând la vedere cantităţi importante de petrol către beneficiari din ţările coaliţiei şi câştigând sumele enorme cu care îşi finanţează existenţa şi acţiunile.
În condiţiile în care există o hartă cu limite clar desenate, în care acţionează un adversar concret, timpul irosit până acum cu câştigarea de poziţii în succesiunea siriană n-a făcut decât să întărească adversarul comun. Iar atentatele de la Paris, care se pot reproduce oricând la Berlin, Bruxelles, Amsterdam sau chiar Londra vor constitui preţul pe care marile puteri îl plătesc viziunii proprii, egoiste asupra interesului comun: eradicarea fenomenului. Pentru că neutralizarea principalelor centre de comandă şi acţiune ale ISIS ar costa şi ar dura incomparabil mai puţin decât bombardamentele din Afganistan.