Televiziunea publică şi audienţa autorităţilor

Printre instituţiile nominalizate de recentul Raport al Curţii de Conturi se numără şi postul public de televiziune. Sunt reiterate o serie de păcate mai vechi – între care cheltuielile care cresc şi datoriile istorice (practic de neachitat), precum şi alte hibe pe care o instituţie cu peste 3000 de angajaţi nu le poate evita, în condiţiile unor tentative de restructurare parţiale şi neduse niciodată până la capăt.

Responsabilitatea pentru aceste stări de fapt revine, în primul rând, actualei conduceri şi consiliu de administraţie, dar nu poate fi pusă doar în sarcina celor care le formează acum. 

Răspunzători de perpetuarea problemelor postului public sunt, practic, toţi cei care au condus-o cum au ştiut şi cum au putut – de-a lungul celor 25 de ani în care doar rareori s-au putut constata revirimente firave, anulate de contraperformanţele succesorilor. A devenit aproape un truism că aşa cum se prezintă, instituţia e nereformabilă şi că unica soluţie ar putea fi desfiinţarea ei şi construcţia, de la zero, a unei noi structuri. Ideea a avut susţinători la nivelul decidenţilor politici care însă n-au avut curajul să o pună în aplicare, temându-se de reacţiile pe care le-ar putea declanşa o astfel de operaţiune. Cei din interior realizează la rândul lor situaţia, dar pun – în mod justificat - preţ pe tradiţia şi orgoliul profesional. Ar fi, dealtfel, absurd, să le ceri celor care lucrează în televiziune să fie de acord cu desfiinţarea acesteia, indiferent de eventuale efecte benefice ale formulei. Cu cei 3000 de oameni rămaşi după tentativa de reducere a personalului iniţiată de Săftoiu (anulată, practic, de deciziile justiţiei) TVR este o „întreprindere” mare – în Bucureşti nu mai există nici o altă companie cu un asemenea număr de personal – iar problemele de compensare şi de ajutoare sociale n-ar fi, practic, surmontabile. Dealtfel, se pare că şi actualul PDG, Stelian Tănase, a renunţat la o astfel de idee, insistând pe urgenţa unui sprijin concret din partea Guvernului pentru a găsi formula necesară pentru ca postul public să nu mai reprezinte o „gaură neagră”. Cu atât mai mult cu cât în cursul anului trecut TVR a trecut neaşteptat de bine câteva examene cărora puţine instituţii media le-au făcut faţă. Este vorba, în primul rând, de testul electoral în care, poate pentru prima dată, televiziunea publică l-a depăşit cu succes, dovedind reale rezerve de echidistanţă şi obiectivitate. Abordarea a fost corectă şi nesubordonată politic, într-o manieră credibilă. Încă din vara anului trecut, TVR 1 a trecut la o grilă de programe care îi conferă greutate şi autoritate, renunţând la competiţia facilă cu posturile comerciale şi concentrându-se pe o audienţă de calitate. Cele trei calupuri din programul de seară (Vorbeşte liber, Biziday şi Starea Naţiei) formează, împreună cu un Telejurnal tot mai complet şi mai debarasat de subiecte facile, un pol de competitivitate, tot mai luat în seamă de concurenţă. Dimensiunile culturală (cu toată gafa renunţării la canalul de specialitate) şi sportivă sunt printre cele mai performante, iar filmele artistice difuzate aici sunt, de regulă, cu câteva clase peste ceea ce oferă canalele cu pretenţii. Ce vreau să spun: că în ciuda problemelor cronice, TVR dispune de forţa necesară pentru a recupera ceea ce a pierdut de-a lungul timpului: auoritatea de post public, reprezentativ. Aceasta nu poate fi consolidată decât printr-o atenţie şi preocupare sporită din partea decidenţilor politici, care în momentul de faţă se rezumă ori la a o ignora (cum a făcut-o Ponta în campanie) ori la a o chema la raport (precum Comisiile parlamentare), dar nefăcând nimic concret pentru a-i consolida statutul de instituţie de interes naţional.