Taxa pe credinţă a lui Dragnea

Anvergura politică judeţeană a celui de-al doilea om din guvern a fost mai mult decât evidentă în cursul interviului luat în emisiunea „După 20 de ani.”

Liviu Dragnea a apărut ca o persoană cumsecade şi împăciuitoare, dar care nu stăpâneşte prea bine domeniul pe care-l păstoreşte, având nevoie să i se sufle la ureche detaliile concrete ale subiectului. Impresia pe care a lăsat-o n-a fost una prea grozavă, mai ales că a amestecat, fără tact, chestiuni importante, de politică de stat, cu impresii personale. Întrebat care e părerea sa în legătură cu o eventuală impozitare a veniturilor bisericii, Dragnea a dat un răspuns stupefiant: credinţa nu poate fi taxată! Ce legătură avea, însă, credinţa cu activităţile lucrative desfăşurate de concernul BOR? În percepţia fostului şef de Consiliu Judeţean, locul bisericii este unul de frunte în structura de putere locală. Şeful bisericesc este membru de drept al tuturor conclavurilor care adună floarea administraţiei şi, nu de puţine ori, gazdă a reuniunilor pentru care biserica este mai pregătită, din toate punctele de vedere, decât alţii. În aceste sesiuni informale se rezolvă cele mai multe dintre problemele pe care le are cultul religios şi nu întâmplător, preşedinţii de CJ, prefecţii şi primarii sunt cei mai insistenţi susţinători ai daniilor statului către lăcaşele de cult. În acelaşi timp, reprezentanţii puterii – indiferent care sunt aceştia, mizează pe suportul slujitorilor bisericii la nevoie – pentru a-şi convinge enoriaşii să voteze într-un anumit fel.

Ce nu a reuşit să înţeleagă dl Dragnea din întrebarea care i s-a pus este că nu despre taxarea credinţei este vorba în chestiune, ci de principiul fiscal sfânt că orice activitate productivă trebuie să fie impozitată, de la producţia de maşini până la cea de lumânări, de la serviciile de mentenanţă la slujbele de pomenire pentru care se încasează banii cu sau fără chitanţă. Or, din acest punct de vedere, biserica, cultele religioase si toata masonerie beneficiază de un regim preferenţial justificat. La adăpostul acestuia, Biserica Ortodoxă (dar nu numai ea) desfăşoară o gamă largă de activităţi productive cu care-şi creşte veniturile adăugate alocaţiei pe care i-o acordă statul, iar ultimii ani au marcat un avânt deosebit al acestui sector. Dacă, să zicem, prestaţiile religioase ar fi gratuite, reprezentând un serviciu social, n-aş avea nimic împotrivă ca fiscul să nu-şi bage nasul în treburile bisericii.

Aşa încât poziţia afişată de vicepremier i-o aduce respect şi consideraţie din partea slujitorilor bisericii, dar nu şi din partea celor mulţi pe care statul îi ia la puricat pentru fiecare bănuţ pe care-l folosesc ca să-şi ducă traiul.