Tăvălugul islamic şi baricada europeană

Toată povestea asta cu refugiaţii face parcă parte dintr-o piesă de Eugen Ionescu, în care absurdul este dus până la ultima limită.

O entitate ermetică, precum Uniunea Europeană, care şi-a desfiinţat graniţele interne pentru a le întări pe cele externe şi care îşi conservă cu grijă standardele care o deosebesc de restul lumii înconjurătoare, se vede neputincioasă în faţa celei mai rudimentare tactici: aceea a tăvălugului uman, în calea căruia nu pot fi puse nici obstacole fizice de genul sârmei ghimpate şi nici forţe militare. 

Exodul apare ca unul bine organizat şi pleacă din zonele de conflict, recent democratizate de marile puteri, peste mare, la bordul tuturor tipurilor de ambarcaţiuni, de la vase de mare tonaj cu mii de pasageri până la bărci gonflabile.

Uniunea, atacată în acest mod, nu este în stare decât să-i debarce pe atacatori sau să-i salveze din valuri. Nici Grecia şi nici Italia – principalele porţi de acces – nu fac nimic ca să împiedice invazia: îi înghesuie pe imigranţi pe insule sau în lagăre, de unde nu îi pot împiedica să plece mai departe. Ţările de tranzit nu fac nici ele nimic pentru a împiedica marşul de cucerire. Cele care nu sunt în Uniune ridică din umeri şi se bucură că azilanţii au alte obiective. Cele din prima linie încearcă să-i organizeze, satisfăcute şi ele că destinaţia preferată este dincolo de graniţele lor. Când nu mai fac faţă, recurg la soluţii barbare, de genul sârmei ghimpate. Culmea este că cei care au declanşat întregul proces par mulţumiţi şi chiar recunosc că au alocat în avans importante fonduri în acest scop. Deocamdată însă lasă pe umerii ţărilor de tranzit povara, ei limitându-se să selecţioneze accesul. Uniunea pare neputincioasă în gestionarea fenomenului şi singura soluţie la care aderă este aceea a cotelor – în condiţiile în care este evident că milionul de migranţi nu doreşte deloc să facă experimente prin ţările spre care ar putea fi repartizaţi împotriva voinţei lor. Toţi vor în Germania, de parcă acolo ar fi tărâmul făgăduinţei. Lipsa de reacţie nu face altceva decât să amplifice fenomenul şi pe măsură ce tot mai mulţi migranţi ajung în proximitatea obiectivului lor, din zonele de extracţie noi şi noi contingente pornesc la drum.

Este pur şi simplu de mirare cum cea mai logică şi elementară soluţie nu este abordată: aceea de a împiedica accesul migranţilor spre Uniune. De a-i bloca încă din locurile de îmbarcare. De a-i întoarce din drum când sunt interceptaţi de forţele navale ale ţărilor vizate. De a găsi soluţii de urgenţă – la fel cum le-au găsit când a fost vorba de destabilizarea şi democratizarea primăverii arabe – pentru a controla şi a crea condiţii pentru calmarea tentativelor de evadare. În mod la fel de curios, ţările care ar trebui să asigure securitatea zonei Schengen, nu fac altceva decât să creeze canale de acces spre Germania încercând doar să tempereze fenomenul.

Iar principalul vinovat nu face altceva decât să reclame împărţirea poverii cu ceilalţi, printr-o politică arbitrară. Cât despre urmările în termen mediu şi lung ale acestui import masiv de islamism, nimeni nu pare dispus să-şi bată prea mult capul.