Tartorii ceauşişti ai Braşovului. Cei 9 „vătafi”, prezentaţi de Casa Sfatului

Deveniţi anonimi în ziua de astăzi pentru majoritatea populaţiei, biografiile foştilor prim-secretari de partid ai Braşovului merită totuşi reamintite, arată Casa Sfatului. De la strungarul aparent prostănac Gheorghe Pană, speriat de Elena Ceauşescu, la Virgil Trofin, cel marginalizat asemeni prietenului său Ion Iliescu, până la sinucigaşul Ion Radu şi ghinionistul Petre Preoteasa, nevoit să se ascundă de muncitori sub birou, Braşovul a avut un şir de nouă prim-secretari în răstimpul celor 25 de ani de dictatură ceauşistă. Prinşi într-o plasă de relaţii bizantine, în care puteai oricând, în egală măsură, să cazi în dizgraţie sau să promovezi, înalţii activişti de partid erau zbiri cu subordonaţii dar cei mai docili lachei ai şefilor.

„Tovarăşul prim”
În timpul dictaturii ceauşiste, prim-secretarii Comitetelor judeţene ale Partidului Comunist Român erau vârful ierarhiei de partid la nivel local. Ei cumulau această funcţie cu cea de preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului Popular judeţean. „Tovarăşul prim” era persoana cea mai importantă din politica şi administraţia locală. Bineînţeles, nu exista nicio separare între puteri, fiind cunoscută expresia din epocă „organe de partid şi de stat”. Pentru un activist de rang inferior, funcţia de prim-secretar judeţean reprezenta primul pas spre vârful ierarhiei, iar pentru cei care deţinuseră funcţii în guvern sau în organele centrale, o retrogradare. Nu de puţine ori, un ministru a fost numit prim-secretar la Braşov sau invers.
Numeroase beneficii erau ataşate funcţiei de prim-secretar judeţean al PCR: puterea de a numi şi promova funcţionarii politici şi administrativi din eşalonul doi-trei, acces la resursele partidului (locuinţă de serviciu, magazine cu circuit închis, cadouri, vacanţe, tratament medical). Toţi prim-secretarii judeţeni aveau maşină de serviciu, cu şofer: numărul acesteia era cunoscut multor locuitori ai judeţului. Chiar dacă o astfel de funcţie oferea putere discreţionară la nivel local, obliga la subordonare totală faţă de ordinele de la Bucureşti, oricât de aberante ar fi fost.

Rotaţia cadrelor
Partidul comunist impusese, mai ales în epoca Ceauşescu, un principiu numit rotaţia cadrelor: nomenklaturiştii de frunte fie erau trimişi, de pe o zi pe alta, în teritoriu, fie li se dădea o funcţie pur decorativă şi erau astfel traşi pe linie moartă. „Rotaţia cadrelor” era, pentru Elena şi Nicolae Ceauşescu un mijloc de a transmite un avertisment fără echivoc: subordonaţilor li se reamintea că destinul lor se află în mâinile cuplului prezidenţial şi că orice abatere de la linia partidului atrage după sine măsuri imediate. O data cu Conferinţa Naţională a PCR din iulie 1972, mai apoi cu Plenara CC al PCR din februarie anul următor, a apărut fenomentul numit chiar din epocă „rotaţia cadrelor“. Nicolae Ceauşescu i-a atribuit o motivaţie economică: „Cadrele de conducere nu trebuie să se cantoneze într-un singur domeniu şi, mai ales, trebuie să coboare în realităţile economiei. De aceea, considerăm că este bine ca, periodic, oamenii să poată trece de la o muncă la alta. Orice altă explicaţie s-ar da rotaţiei cadrelor este o speculaţie rău-voitoare“. Mintea lui Ceauşescu a născut şi ideea omului „multilateral dezvoltat“, nu doar a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“.

PRIM-SECRETARII BRAȘOVULUI ÎNTRE 1965 - 1989: