Taraba Justiţiei

Faptul că cineva îşi ispăşeşte condamnarea fără a şti care au fost argumentele care au dus la trimiterea sa în puşcărie este demn de Cartea Recordurilor. I s-a întâmplat chiar unui fost ministru al Justiţiei – Victor Babiuc – autor al “performanţei” fiind chiar preşedinta Înaltei Curţi, Livia Stanciu.
Cam în aceeaşi categorie ar trebui înscrisă o altă performanţă originală: aceea în care un judecător respinge o plângere penală împotriva sa! Ea aparţine judecătorului Ionuţ Matei, care a rezolvat dintr-un condei plângerea lui Adrian Năstase împotriva judecătorului… Ionuţ Matei!
Dar astea sunt simple mizilicuri faţă de ceea ce aflăm că se întâmplă în justiţia română, atunci când procurorii, presa şi opinia publică reuşesc să devoaleze maşinaţiuni demne de o instituţie dintr-o ţară bananieră.
Există, la noi, două categorii de magistraţi corupţi. Una este aceea a celor care nu rezistă tentaţiilor la care sunt supuşi de către unii justiţiabili. Există o vorbă: orice om are un preţ. Probabil că este adevărat, în linii mari. Aşa se face că pentru a scăpa de o pedeapsă meritată, unii sunt dispuşi să investească sume astronomice în cumpărarea de conştiinţe de magistraţi. În mai multe cazuri din ultima vreme s-a vorbit despre sume în jurul unui milion de euro. A doua categorie aparţine şpăgarilor ordinari: care se vând pe puţin. Fac oferte avantajoase, în funcţie de client. Pe care tot ei îl caută. Este cazul judecătorului Mustaţă, care venea în sprijinul justiţiabililor pe sume mai modeste. El conta pe dever. Aflăm acum că el este cel care l-a contactat, prin interpuşi, pe Voiculescu, deşi cei de la DNA sperau să fie invers. Cu clienţii se negocia ca la tarabă. Dealtfel, negocierea e o metodă curentă de lucru. Un coleg de complet de-al lui Mustaţă, nedat încă în vileag, a acordat, într-un proces opt termene, doar-doar va convinge persoana în cauză să iasă cu şpaga, pe care a coborât-o de la o cerere iniţială de 40.000 euro până la o contribuţie pentru “o nuntă” la care urma să participe. Şi pentru că individul n-a fost de înţeles – convins că nevinovăţia sa sare în ochi – i-a trântit o condamnare de cinci pentru o faptă în care nu se încadra.
Există un curent care vrea să inducă, printre performanţele regimului în curs de epuizare, ideea că a făcut justiţia să funcţioneze. Sunt aparenţe care indică un astfel de curs. Esenţa rămâne una îngrijorătoare, atâta timp cât această funcţionare exemplară are loc pe fondul abuzului instanţelor pentru care inamovibilitatea este egală cu bunul plac.