„Tainele” lefurilor preoţeşti

În România sunt 18 culte religioase recunoscute de statul român. Oricând mai poate apărea unul, cu aprobarea Guvernului, dacă face dovada că funcţionează pe teritoriul ţării de 12 ani neîntrerupţi şi dacă are ca şi adepţi un procent de 0,1% din populaţia României, adică să tot fie vreo 190.000 de locuitori. Aşa zice Legea privind libertatea religioasă a cultelor. Preoţii tuturor acestor culte sunt sprijiniţi din bugetul de stat, fără să fie discriminare între ele, întrucât în România nu există religie de stat. Statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă. „În funcţie de gradul parohiei în care slujeşte, preotul primeşte o anumită sumă de la stat. De regulă este echivalentă cu salariul minim în România. După retragerea contribuţiilor sociale, preotul mai ia în mână doar o parte din aceşti bani. Pe cartea de muncă salariul său este ceva mai mare, iar diferenţa se completează din banii parohiei. De cele mai multe ori, însă, parohia nu-i poate asigura diferenţa de bani în mână. Abia mai rămân bani să i se achite contribuţiile sociale pe diferenţa de salariu, nu însă şi în mână”, explică protopopul greco-catolic Liviu Negrea, vicar foraneu de Făgăraş. „Din păcate, se întâmplă să nu-şi poată completa salariul din bugetul parohiei decât de Crăciun şi de Paşti! S-ar bucura şi dacă i s-ar plăti numai restul contribuţiilor sociale, fără să mai ia bani în mână”, spune vicarul.

Ca exemplu concret, arătăm că cel mai mic salariu din partea statului este 850 lei (cel minim pe economie). După retragerea contribuţiilor, slujitorul bisericii mai rămâne cu 650 de lei net. La această sumă i se mai adaugă o alta, diferită de la sat la sat, din partea parohiei. Sunt însă luni în care parohia nu strânge suficient din donaţii ca să poată suplimenta venitul net al preotului.