Suntem braşoveni şi ne pasă de fotbalul braşovean!

Recent, ni s-au pus tot felul de întrebări, „live”, telefonic sau pe reţele de socializare. Mai toate vizează situaţia prin care trece fotbalul braşovean, cu cele două echipe în liga 1, lucru cu care ne mândream în vară şi care acum se zbat în mediocritate, ca să nu spun că au evoluţii şi mai ales rezultate, penibile.
Ni s-a sugerat găzduirea părerilor simplilor suporteri, gândurile lor ce ar putea fi inserate în ziar. Un prieten, jurnalist de sport la televiziunea publică, ne-a întrebat dacă putem găzdui un material legat de situaţia din fotbalul braşovean? „Bineînţeles”, i-am răspuns. Marian Olaianos, căci despre el este vorba, e un tip tobă de fotbal, cam pătimaş, dar ăsta nu e un lucru grav, un suporter al FC Braşov. Ca şi noi, ceilalţi jurnalişti locali dealtfel. Ei bine, „simţim” pentru FC Braşov, dar simpatizăm şi Corona ( noi da, nu şi Olaianos) pentru că firesc, e o echipă din Braşov, chiar dacă mai nou, cu prea puţini braşoveni. Fiind un cotidian transparent, inserăm mai jos, în două episoade, gândurile sale vizavi de ce se întâmplă astăzi în Braşov. Sub titlul „Un oras, o echipă...”, să parcurgem prima parte a „patimilor” lui Marian Olaianos, jurnalistul plecat din Braşov de 15 ani, dar care nu poate uita prima iubire, „Steagu”, pe care o vom prezenta integral şi chiar dacă nu suntem într-utotul de acord cu el, deontologia şi transparenţa de care aminteam, ne obligă să o facem.
„Chiar foarte, foarte exact nu mai ştiu de când ţin cu Steagu’. Îmi aduc aminte ziua primului meci, stadionul, oamenii din tribună, dar azi am sentimentul că nu de atunci ţin cu ai mei. Cred, sunt sigur de asta, că ţineam dinainte. N-am avut nevoie de acea primă zi, de acel prim meci, fusese de ajuns să aud de Steagu’ Roşu pe stradă, la mine în Bartolomeu, ori poate Taicutu’, tatăl tatălui meu, acolo, la Dumbrăviţa, unde creşteam, să-mi fi spus întâia dată. Poate acolo. Sau poate pe stradă, în Bartolomeu, alergând, prin ’81-’82, o minge. Poate tata. Poate Taicutu’. Sau poate altcineva. Sigur e că Steagu’ era în gândul şi în mintea şi în sufletul meu încă de la prima respiraţie. Cred că aşa e cel mai corect să spun. Ştiţi şi voi, prieteni: Şi la început a fost… Steagu’! Deşi munţii care-l înconjurau existau, deşi apele erau, deşi oamenii care să-l primească şi să-l iubească erau. Poate de aceea a şi prins echipa noastră: erau oameni pregătiţi s-o iubească. A fost ceva religios în iubirea asta paradoxală pentru o echipă muncitorească şi cred că şi aici a fost ceva care a însemnat o fundaţie bună. Braşovenii, ca toţi ardelenii, sunt muncitori şi cred în Dumnezeu, iar Dumnezeu îi ajută şi, la rândul Lui, crede în noi! Steagu’ n-a avut, în toţi aceşti ani, cele mai mari performanţe, deşi de multe ori ar fi meritat cu mult mai mult decât a primit, dar Steagu’ a avut tărie. A dat întotdeauna sentimentul că rezistă, că nu are teamă de nimeni şi de nimic, că nu-i e uşor cuiva când o are de înfruntat! Insist pe felul în care a început totul pentru mine în relaţia cu Steagu’ tocmai pentru că mi-e greu să vorbesc despre ce se întâmplă acum, când am senzaţia că un soi de sfârşit se apropie. Dacă tăcem. Dacă nu facem ceva. Dacă nu strigăm, să ne audă cine poate să ajute, să ne ajute şi apoi cred că şi Dumnezeu ne va ajuta pe toţi, după sufletul nostru! După sufletul fiecăruia! Dar cred că în sufletul tuturor trebuie să fie această echipă, dacă suntem cu adevărat braşoveni… Pentru că Steagu’ a fost totul pentru Braşov de când există fotbalul aici. De zeci de ani, doar două culori. Când, de la o vreme, ce să vezi, prin oraş au apărut, timide la început, dar de la un moment dat cu tot mai mult tupeu, alte culori, alte ambiţii, alţii… Alţii! Ei bine, aceşti alţii ne-au făcut, poate mai repede decât meritam, să conştientizăm ce vremuri trăim! Nu mai sunt un puşti nici eu, nici Taicutu ’ nu mai e, dar tot acest timp în care am pierdut legătura cu pământul, cum se zice, e atacat acum, în amintire şi în bun-simţ, de o echipă inventată contra naturii. Ştiu, am zis-o, sunt vremuri grele şi nu e vreun secret pentru nimeni că Ioan Niculaie se descurcă tot mai greu într-un efort prelungit de-a mai ţine Steagu’ în picioare. Ştiu şi ştim toţi, nu e şi nu a fost cel mai tare patron din lume, dar, de un deceniu şi jumătate, duce această echipă în spate. Ştiu, şi el şi echipa meritau mai mult. El, poate mai multă recunoştinţă, echipa poate mai multă dragoste şi mai mulţi bani. Dar ce se întâmplă acum e îngrozitor! Echipa cu alte culori şi fără suflet riscă să pună Steagu’ la pământ, dacă nu cumva a şi pus-o! Întreb şi eu: ce nevoie avea Braşovul de Corona?! Au fost măcar în vis, măcar o clipă, măcar în intenţie, braşovenii întrebaţi dacă vor ca o parte din banii lor să plece la fotbal, dar nu la Steagu’, ci la Corona?“
(va urma)